După înmormântare, liniștea a devenit de nesuportat.
Mă plimbam prin casă ca o umbră, atingând lucrurile lui Ernest de parcă, prin ele, aș fi putut aduce timpul înapoi.
Zilele erau lungi, iar nopțile și mai lungi.
Radu venea rar. Spunea că are treabă, că e stresat, că încearcă să-și construiască viața.
Și-l înțelegeam.
Pe atunci încă mai aveam răbdare.
Încă mai credeam că familia înseamnă să tragi una pentru alta, nu să lași totul pe umerii celui mai bătrân.
Dar luni au devenit ani și, încetul cu încetul, rolul meu s-a schimbat.
Nu mai eram mama care gătea cu drag, ci femeia care „trebuie să fie recunoscătoare” că mai are un loc în viața lor.
Am început să stau mai mult la ei ca să îi ajut – sau așa credeam eu.
Curățam, găteam, spălam, îngrijeam copiii.
Valeria mă lăuda în față, dar mă desființa în spate:
„Mama-soacră are timp… ce altceva să facă?”
Nu știu exact când am devenit persoana care primește instrucțiuni prin mesaj în loc de invitații.
Poate în ziua în care am găsit pe frigider o listă cu „ce trebuie făcut” scrisă de Valeria.
Poate când Radu a început să-mi lase plicul cu bani pe masă, ca unei femei angajate.
Am refuzat de fiecare dată.
Nu voiam banii lor.
Voiam respectul lor.
Dar respectul nu se cumpără și nici nu se cere.
Ori îl ai, ori nu-l primești niciodată.
Așa că am început să pun bani deoparte.
Puțin câte puțin.
Pensia nu era mare, dar eram obișnuită să strâng.
În mintea mea se contura un plan tăcut:
să plec, să-mi cumpăr o garsonieră modestă, poate la Ploiești sau la Târgoviște, undeva unde să nu mai dau socoteală nimănui.
În ziua în care am văzut pozele de la restaurant, planul nu mai era doar un gând.
Era decizia.
Am închis ușa dormitorului și am început să scot hainele din dulap.
Mi-am luat actele, economiile, două poze cu Ernest, o cămașă de-a lui care încă mirosea a apă de colonie.
Nu am lăsat bilețele dramatice, nu am certat pe nimeni.
Am vrut doar să plec cu demnitatea mea.
Apoi m-am uitat pentru ultima dată la casă.
La masa unde pusesem atâtea farfurii pentru atâtea sărbători.
La pereții care au auzit și râsete, și plânsete.
La scaunul pe care Radu stătea când venea acasă târziu și îmi povestea necazurile lui de adolescent.
Am stins lumina și am tras fermoarul valizei.
Când au intrat ei, seara, amețiți de vin și fericirea lor, au găsit casa impecabil de curată și… goală.
Totul era la locul lui, dar lipsa mea țipa mai tare decât orice reproș.
Pe masa din bucătărie, în locul unde îmi stătuse telefonul, lăsasem doar cheia.
Niciun cuvânt.
Nicio explicație.
Pentru prima dată în ani, liniștea din casă nu era a mea. Era a lor.
Eu eram deja în autobuz, mergând spre garsoniera pe care o găsisem de câteva săptămâni.
Un loc mic, dar al meu.
Un loc unde nimeni nu-mi spunea să încălzesc resturile.
Un loc unde bătrânețea mea nu era o povară, ci o libertate.
Și atunci, pentru prima dată după mult timp, am simțit ceva ce uitasem că există:
ușurare.
Nu era răzbunare.
Nu era dramă.
Era doar drumul meu, în sfârșit al meu.
Pentru că uneori, ca să te facă lumea să te vadă, trebuie mai întâi să dispari.
