Pentru el, eram doar soția lui „jenantă, fără școală”. La gala anuală, ca să nu se facă de râs, m-a prezentat directorului general drept „bonă”. Am strâns din dinți. Dar o oră mai târziu, sora lui a vărsat intenționat vin roșu pe rochia mea albă și, arătând spre podea, a zis pe un ton ascuțit:
„Dacă tot ești ajutorul, șterge și tu pe jos.” Atunci a fost prea mult. Am urcat pe scenă, am luat microfonul din mâna directorului și am anunțat: „Nu curăț podele, dar fac curățenie generală. Andrei, Ioana — sunteți concediați, cu efect imediat.”
Andrei își potrivea papionul în oglindă, aruncându-mi o privire plictisită, ca de obicei.
— Chiar asta porți? m-a întrebat, arătând spre rochia mea simplă, albă, din mătase. Diseară e Gala Apex Innovations, Maria. Vin investitori. Consiliul de administrație. Oameni care contează.
A accentuat cuvântul „contează”, de parcă simțea nevoia să precizeze că eu nu intram în categoria asta.
— Se zvonește că „Președintele Fantomă” — proprietarul misterios care a cumpărat firma când era aproape falimentară — s-ar putea să apară în seara asta, a continuat Andrei, plin de ambiție. Dacă joc bine cărțile, pot ajunge vicepreședinte.
Mi-am ascuns zâmbetul după paharul cu apă. Andrei nu știa că „Președintele Fantomă”, omul care îi aprobase bonusul luna trecută și care putea să-l dea afară cu o singură semnătură… stătea chiar în fața lui.
Pentru el eram doar Maria, soția plictisitoare cu care se însurase imediat după facultate. N-avea habar că, în ultimii trei ani, folosiserăm moștenirea mea ca să cumpăr, în tăcere, firme românești de tehnologie aflate în dificultate.
— Hai, plecăm, m-a grăbit el. Și, Maria? Încearcă să pari… deșteaptă. Dă din cap și zâmbește.
În sala de bal a Hotelului Athénée Palace, Andrei a intrat de parcă locul îi aparținea, trăgându-mă după el spre zona VIP.
— Ăsta e domnul Popa, directorul general interimar, mi-a șoptit. Stai în spatele meu. Nu vorbi decât dacă te întreabă cineva.
Mihai Popa era un om bun. Singurul din firmă care știa cine sunt cu adevărat. Când Andrei s-a apropiat, ochii lui Popa s-au luminat — nu pentru Andrei, ci pentru mine.
— Andrei! a zis el, strângându-i mâna. Mă bucur să te văd.
— Domnule Popa, a zâmbit Andrei larg, mișcându-se ca să-mi blocheze vederea, de parcă eram o pată pe sacoul lui.
— Și cine este doamna? a întrebat Popa, făcând un pas lateral și privindu-mă direct, cu un zâmbet cald și respectuos. Nu cred că am avut plăcerea să vă cunosc oficial soția.
Andrei a încremenit. I-am văzut panica în ochi. Îi era rușine. Nu voia ca directorul să știe că e căsătorit cu o „femeie simplă”. Voia să pară liber, căsătorit doar cu cariera.
— A, nu… nu, domnule Popa, a bâiguit el, transpirând. Nu e soția mea.
Mi s-a strâns stomacul.
Nu face asta, Andrei. Nu îndrăzni.
— Ea e Maria, a zis el fluturând mâna nepăsător. E… bona. Pentru copii. Am adus-o doar să ne ajute cu hainele și gențile. Știți cum sunt evenimentele astea.
Liniștea a fost apăsătoare.
Popa aproape s-a înecat cu șampania. Se uita când la Andrei, când la mine.
— Bona? a repetat el, forțat. M-a privit, așteptând un semn. Dacă aș fi spus un cuvânt, Andrei era concediat pe loc.
I-am întâlnit privirea și am clătinat ușor din cap. Nu încă.
— Încântat de cunoștință, Maria, a spus Popa, cu subînțeles. Presupun că… să faci curat după Andrei e un job cu normă întreagă.
— N-aveți idee, am răspuns calm. Dar mă pricep foarte bine să scap de gunoi.
Andrei n-a prins aluzia. L-a bătut pe Popa pe umăr și l-a tras spre bar, lăsându-mă singură în mijlocul sălii luxoase.
Tocmai mă negase. Își ștersese soția ca să-și hrănească orgoliul.
L-am privit cum pleacă. Nu știa că „bona” pe care tocmai o umilise deținea cheile întregului lui imperiu.
