Ah, dragii mei, ce zi a fost atunci Cenușie, plângătoare, ca și cum cerul știa că în Zărnești se întâmplă o durere cumplită. Mă uitam pe fereastra postului meu medical, și aveam inima strânsă ca într-un clește, răsucită încet, fără milă.
Toată satul părea pustiu. Câinii nu lătrau, copiii se ascunseseră, chiar și cocoșul nestăpânit al unchii Mihai tăcea. Toți se uitau într-un singur punct spre casa Verei Ignatievna, bunicuța noastră.
Și lângă poarta ei stătea o mașină, urbană, străină. Strălucea ca o rană proaspătă pe trupul satului nostru.
O ducea Nicolae, fiul ei singur, pe mama sa. La un azil pentru bătrâni.
Venise cu trei zile înainte, lustruit, mirosind a parfum scump, nu a pământul natal. La mine intrase întâi, ca și cum ar fi vrut un sfat, dar de fapt căuta scuze.
Valentino Semionovna, vedeți și dumneavoastră, spunea el, privind nu spre mine, ci într-un colț, spre borcanul cu vată. Mama are nevoie de îngrijire. Profesională. Și eu? Am treabă, alerg toată ziua. Aici tensiune, acolo picioare Va fi mai bine acolo. Doctori, atenție
Am tăcut, uitându-mă doar la mâinile lui. Curate, cu unghii îngrijite. Cu ele se agăța odinioară de poala Verei când ea îl trăgea din râu, albastru de frig. Cu ele întindea spre plăcintele pe care le făcea, fără să zgârie ultimul strop de ulei. Iar acum, cu ele, îi semna sentința.
Nicu, am șoptit, cu glas tremurând, parcă nu era al meu. Azilul nu e o casă. E o instituție. Pereții sunt străini.
Dar sunt specialiști! aproape strigă, de parcă se convingea pe sine. Și aici? Sunteți doar dumneavoastră pe tot satul. Și dacă o apucă noaptea?
Iar eu, în sinea mea:
*”Aici, Nicu, pereții sunt cei care vindecă. Aici poarta scârțâie așa cum a scârțâit patruzeci de ani. Aici e mărul sub fereastră, pe care l-a plantat tatăl tău. Asta nu e leac?”*
Dar n-am spus nimic. Ce mai poți spune când omul și-a luat hotărârea? A plecat, iar eu m-am dus la Vera.
Ședea pe băncuța ei veche din pridvor, dreaptă ca un par, doar mâinile pe genunchi tremurau ușor, neplângând. Ochii uscați, privind departe, spre râu.
M-a văzut, a încercat să zâmbească, dar părea că a înghițit oțet.
Uite, Semionovna, a spus cu glas slab ca foșnetul frunzelor toamna. A venit fiul Mă ia.
Am șezut lângă ea. I-am luat mâna rece, aspră. Câte n-au făcut aceste mâini Au săpat, au spălat rufele în apa rece, l-au îmbrățișat pe Nicu.
Poate să mai vorbim cu el, Vero? am șoptit.
A dat din cap.
Nu trebuie. S-a hotărât. Așa-i mai ușor. Nu din răutate, Semionovna. Din dragostea lui de oraș face asta. Crede că-mi vrea binele.
Și la vorba asta, liniștită și înțeleaptă, mi s-a strâns inima. Nu a țipat, nu s-a zbătut, nu l-a blestemat. A acceptat, cum a acceptat toată viața seceta, ploile, pierderea bărbatului, și acum asta.
Seara, înainte de plecare, m-am dus iar la ea. Își strânsese un legător.
Am râs ce era acolo? O fotografie a soțului, o basma de puf pe care i-o dădusem de ziua ei, și o icoană mică de aramă. Toată viața într-un legător de pânză.
Casa era curățată, podeaua spălată. Mirosea a cimbru și, nu știu de ce, a cenușă rece. Ședea la masă, unde stăteau două cești și un castron cu dulceață.
Ia loc, mi-a făcut semn. Bei o ceai. Ultima oară.
Am stat tăcute. Ceasul vechi ticăia pe perete unu, doi, unu, doi Numără ultimele clipe ale ei aici.
Și în tăcerea asta era mai mult strigăt decât în orice isterie. Era tăcerea despărțirii. De fiecare crăpătură din tavan, de fiecare scândură, de mirosul de mușcate pe fereastră.
Apoi s-a ridicat, s-a dus la dulap, a scos un pachet înfășurat în pânză albă. Mi l-a întins.
Ia, Semionovna. E o față de masă. A făcut-o mama mea. Să ții-o tu. Ca amintire.
Am desfăcut-o. Pe pânza albă albăstrele albastre și maci roșii. La margine, o broderie frumoasă. Mi s-a tăiat respirația.
Vero, dar de ce? Ia-o înapoi Nu ne smulge inima. Să te aștepte aici. O să te aștepte. Și noi o să așteptăm.
Doar m-a privit cu ochii ei șterși, în care stătea o durere atât de mare, că am înțeles nu crede.
Și a venit ziua. Nicolae se agita, așezând legătorul în portbagaj. Vera a ieșit în pridvor, în rochia ei cea mai frumoasă, cu basma aceea de puf. Vecinii, cei mai curajoși, stăteau la porți. Ștergeau lacrimile cu colțurile șorțurilor.
A privit pe toți. Fiecare casă, fiecare copac. Apoi s-a uitat la mine. Și am văzut în ochii ei întrebarea mută: *”De ce?”* Și rugămintea: *”Nu uitați.”*
A urcat în mașină. Mândră, dreaptă. Nu s-a uitat înapoi. Doar când mașina a pornit și a ridicat un nor de praf, am văzut în oglinda din spate fața ei.
Și o singură lacrimă se prelingea pe obraz. Mașina a dispărut după cotitură, iar noi am rămas uitându-ne la praful care se lăsa încet pe drum, ca cenușa pe un rug. Inima Zărneștiului în ziua aceea a încetat să mai bată.
A trecut toamna, iar iarna a zb
