…dar când a ajuns în salon, s-a oprit lângă pat, sprijinindu-se cu umărul de perete. Respira sacadat, iar în cap îi răsunau cuvintele auzite pe hol. Brancardierii vorbeau despre ea. Despre cum „cineva” plătise să fie ținută izolată încă o săptămână, chipurile pentru „monitorizare”, dar în realitate, unul dintre ei spusese clar:
„Băi, ți-am zis, Zaharia nu vrea să iasă prea repede. Zice că are niște acte de rezolvat fără ea… și mai bine să n-o încurce.”
Acte? Fără ea? Jana simțea cum în stomac i se strânge un nod cât pumnul. Știa, undeva în adâncul sufletului, că Zaharia era schimbat de mult timp. Îl văzuse cum își ascunde telefonul, cum o evita seara, cum îi spunea că are treabă „prin oraș”. Dar nu își imaginase niciodată că ar putea ajunge atât de departe.
Și totuși… ceva nu se lega. De ce ar plăti cineva ca soția lui să fie ținută mai mult în spital? Și ce acte ar vrea să rezolve fără ea?
Jana trase aer adânc în piept și începu să-și bage lucrurile în geantă. Fiecare mișcare îi tremura, dar era hotărâtă: pleca. Nu mai putea sta acolo niciun minut. Nu mai avea încredere în nimeni.
Când a ieșit în hol, asistenta de serviciu a încercat să o oprească.
— Doamnă Jana, nu aveți externarea semnată, trebuie să așteptați doctorul…
— Nu mai aștept pe nimeni, a spus ea printre dinți. Plec acum.
Asistenta s-a blocat văzând privirea ei. O privire de om rănit, dar hotărât.
Ajunsă în fața spitalului din Ploiești, Jana inspiră aerul rece de afară. Până și frigul îi făcea bine — măcar era real. Dincolo de poartă, viața continua normal: oameni grăbiți, taxiuri, miros de covrigi calzi de la chioșcul din colț.
Pentru un minut, a stat nemișcată. Apoi și-a scos telefonul și a format numărul unei vecine, Mariana, singura persoană în care mai avea încredere.
— Vii să mă iei? Te rog… Nu vreau să merg singură acasă.
Tonul Marianei s-a schimbat imediat.
— Vin acum, stai acolo. Nu te mișca.
În timp ce o aștepta, Jana și-a strâns haina la piept, încercând să-și liniștească inima. Dar când mașina Marianei a oprit în fața ei, lacrimile au început să curgă fără oprire.
— Ce s-a întâmplat, draga mea?
Jana a clătinat din cap, incapabilă să răspundă. Abia când au ajuns în apartamentul ei, a găsit puterea să spună tot.
Mariana a ascultat în tăcere, apoi s-a ridicat hotărâtă.
— Atunci aflăm acum ce se întâmplă. Unde sunt actele casei?
— În sertarul lui… dar nu pot umbla acolo, e… e locul lui.
— E CASA TA, Jana. Și ai tot dreptul.
Cu inima bătându-i în urechi, Jana a deschis sertarul biroului. Dosare, hârtii, contracte… iar în mijloc, o mapă subțire, albastră. A ezitat, dar Mariana i-a luat-o din mână și a deschis-o.
Primul document era o hârtie cu datorie — 30.000 de lei. Semnată chiar de Zaharia. Al doilea document a făcut-o pe Jana să se prăbușească pe scaun: o cerere de vânzare a apartamentului, deja pregătită, cu spațiul pentru semnătura ei gol.
Mariana a rămas fără cuvinte.
— Vroia să vândă apartamentul… fără tine? Dar de ce să te țină la spital?
Atunci Jana și-a dat seama. Nu era doar trădare. Era fugă. Zaharia avea datorii, mulți bani. Voia să vândă apartamentul pe numele ei ca să acopere suma. Iar ea trebuia ținută departe până când rezolva tot.
Un tremur rece i-a trecut prin tot corpul.
— Nu pot să cred… omul cu care am trăit atâția ani…
Mariana i-a pus o mână pe umăr.
— Ascultă-mă bine. Tu nu ești singură. Mâine mergem la poliție, la notar, la cine trebuie. Azi te odihnești și respiri. Dar nu te mai atinge el de niciun act.
Jana a închis mapa și a simțit, pentru prima dată în multe luni, un strop de putere în piept. Îi fusese frică… și încă îi era. Dar frica nu o mai paraliza.
O ridica.
S-a uitat în oglindă la femeia cu ghipsul greu, cu ochii roșii, dar cu privirea aprinsă. O femeie care își recâștiga viața, bucată cu bucată.
— Mariana… mulțumesc.
— Lasă, fată dragă. Așa fac prietenii adevărați.
Și pentru prima oară după mult timp, Jana a simțit că viitorul ei nu mai atârna de un bărbat care-i ascundea adevărul.
Viitorul era în mâinile ei.
