Oscar a fost din nou dat afară. A treia oară în viața lui încă atât de scurtă. Nu a avut noroc — nici cu casele, nici cu oamenii. Abia împlinise un an și fusese deja alungat de trei familii…
La început era „dăruit din bunătate”, ca un obiect nedorit, de la un stăpân la altul. Apoi… pur și simplu a fost scos în stradă. Departe de casă. Lăsat într-un tomberon de gunoi — și plecați. Repede, de parcă se temeau că îi va urma. Dar el nici nu a încercat. A înțeles imediat totul. A văzut în fața bărbatului care îl ținea sub braț. Soția se supărase — Oscar zgâriase canapeaua nouă, scumpă, din piele. Și imediat a venit verdictul. Iar bărbatul? Ca de obicei, a tăcut și a fost de acord.
Pur și simplu l-a luat în tăcere și l-a dus la tomberonul din curtea alăturată. Oscar nici măcar nu a încercat să-l urmeze. De ce? Totul era deja clar. Nici măcar nu și-a luat rămas bun, nu l-a mângâiat, nu i-a spus un cuvânt. L-a lăsat acolo ca pe o cutie goală. Ca pe un gunoi.
Motanul a oftat greu și a început să caute prin resturi. A găsit câteva oase, niște piele de pui — a ronțăit puțin. Apoi a ieșit și s-a așezat lângă marele container verde. Mijind ochii spre soare, privea cerul. Acolo era cald. Foarte. Ultimul soare de toamnă. Ultimele raze calde înainte ca iarna să vină. Gheața începuse să se topească la suprafață, dar în interiorul lui Oscar totul era deja înghețat.
Când seara a sosit, frigul a devenit cu adevărat aspru. Ger, vânt, fulgi de zăpadă aspri — toate îi pătrundeau în blană. Nu știa unde să meargă, unde să se ascundă. A găsit o grămadă de frunze uscate, s-a strecurat înăuntru și s-a ghemuit. La început tremura, tot corpul încordat de frig. Apoi…
