Tăcerea a fost atât de grea, încât parcă se auzea cum respiră lumea. Muzica s-a oprit. Un pahar a clinchetit nervos undeva în spate.
Bărbatul m-a ținut în continuare în brațe, cu un zâmbet larg, sincer. L-am recunoscut imediat. Era Mihai, directorul de proiecte din firma mea. Omul care semnase cu mine primul contract mare, cel care crescuse alături de mine, pas cu pas.
— Nu mi-a venit să cred când v-am văzut — a spus el, încă emoționat. — Le spuneam colegilor că șefa mea e genul de om care apare exact când trebuie.
Privirile s-au mutat instant spre părinții mei.
— Șefa? — a bâiguit tata. — Ce șefă?
Mihai s-a întors spre el, politicos, dar ferm.
— Doamna Popescu este fondatoarea și proprietara firmei DP Tech Solutions. Compania care a dezvoltat platforma pe care o folosesc jumătate dintre firmele din Cluj și București.
Un murmur a trecut prin sală.
— Imposibil… — a șoptit mama, cu voce tremurată.
— Ba e foarte posibil — a continuat Mihai calm. — Lucrez cu dânsa de șapte ani. Ne plătește la timp, ne respectă și ne-a scos din multe situații grele. Fără ea, mulți dintre noi n-am fi aici.
Ioana apăruse între timp. Rochia albă părea brusc prea grea pe umerii ei. Se uita ba la mine, ba la părinți, de parcă nu mai înțelegea nimic.
— Andreea… e adevărat? — a întrebat încet.
Am dat din cap.
— Da, Ioana. E adevărat.
Ochii i s-au umplut de lacrimi. Nu de invidie. De rușine.
— Eu… n-am știut — a spus. — Ei mi-au spus că ai plecat pentru că ai vrut.
Am zâmbit trist.
— Știu ce ți-au spus.
Mama s-a apropiat, cu mâinile tremurânde.
— De ce nu ne-ai spus? — a întrebat, aproape plângând.
— Pentru că, atunci când am avut nevoie, nu m-ați întrebat voi ce fac — am răspuns calm. — Mi-ați spus să mă descurc. Și asta am făcut.
Tata stătea nemișcat. Pentru prima dată, nu mai avea replică.
Am scos din geantă un plic mic.
— Am venit cu un cadou — am spus, întinzându-l Ioanei.
L-a deschis cu grijă. Înăuntru era o hârtie simplă.
— Un avans pentru un apartament — i-am spus. — Să începeți viața fără griji. Sunt banii mei. Munciți.
Sala a explodat în aplauze.
Ioana a izbucnit în plâns și m-a îmbrățișat.
— Îmi pare rău — a șoptit. — Îmi pare atât de rău.
Am strâns-o la piept.
— Știu.
M-am întors apoi spre părinți.
— Nu am venit să stric nimic. Am venit să închid un cerc.
Mama plângea. Tata se uita în pământ.
— V-am iertat — am spus. — Dar nu mai am nevoie de aprobarea voastră.
Am făcut un pas înapoi, am zâmbit spre invitați și m-am îndreptat spre ieșire. De data asta, capul sus. Pașii siguri.
Afară, aerul era rece și curat. Am inspirat adânc.
Pentru prima dată după zece ani, nu mai simțeam durere.
Doar liniște.
