…nu avea nimic de-a face cu ce mă temusem.
„Rodi,” a spus el încet, „femeia din tablouri… ești tu.”
Am clipit. Am vrut să protestez, dar cuvintele nu mi-au ieșit.
„Nu… nu se poate,” am murmurat.
A luat cu grijă una dintre pânze — cea din 1978. O tânără cu părul prins în coadă, râzând larg, cu făină pe obraz.
„Îți amintești? Erai în bucătăria din apartamentul nostru din Ploiești. Făceai cozonaci și ai început să râzi pentru că ai pus sarea în loc de zahăr.”
Am simțit cum mi se umezesesc ochii.
A luat alt tablou, din 2005. O femeie cu fire albe la tâmple, ținând un bebeluș în brațe.
„Aici îl ții pe Matei, primul nostru nepot. Plângeai și spuneai că viața nu poate fi mai frumoasă de atât.”
Mi-am dus mâna la gură.
„Dar… de ce?” am șoptit.
Gheorghe a lăsat pânza jos și m-a privit cum nu mă mai privise de ani — cu teamă și cu o iubire adâncă.
„Pentru că mi-a fost frică,” a spus el.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
„Frica de ce?”
„Că într-o zi… o să mă uiți.”
Tăcerea a căzut peste noi ca o pătură grea.
„Când ai început să uiți lucruri mici… ochelarii, cheile, poveștile… doctorul mi-a spus că s-ar putea să fie începutul unei boli. Nu era sigur. Dar eu… eu m-am speriat.”
Mi-am amintit consultația de acum câțiva ani. O considerasem o verificare banală.
„Așa că am început să te pictez. În fiecare an. Uneori de mai multe ori pe an. Am vrut să păstrez fiecare zâmbet, fiecare rid, fiecare privire.”
Vocea îi tremura.
„Dacă va veni ziua în care nu-ți vei mai aminti cine sunt… vreau să-ți arăt cine ai fost. Vreau să-ți arăt cât de frumoasă ai fost în fiecare etapă. Cât de mult ai iubit. Cât ai dăruit.”
Lacrimile îmi curgeau acum fără oprire.
„N-am vrut să intri aici pentru că… încă nu sunt gata să te pierd. Și nici să accepți că s-ar putea întâmpla.”
M-am uitat din nou la pereți.
Nu era o altă femeie.
Eram eu. La 18 ani, în rochia cusută de mama. La 30, obosită, dar fericită, cu patru copii în jurul mesei. La 50, dansând la nunta fiicei noastre. La 70, ținându-l pe Gheorghe de mână în curte, sub vișin.
Toată viața mea era acolo.
„De asta mirosea mereu a vopsea,” am spus printre lacrimi.
El a zâmbit slab.
„Și de asta puneam muzica noastră. Ca să-mi amintesc exact cum te mișcai prin casă.”
Am făcut un pas spre el.
De data asta, nu m-am mai retras.
I-am cuprins fața în palme, așa cum făceam când eram tineri.
„Gheorghe,” am spus încet, „chiar dacă o să uit unde mi-am pus ochelarii… sau ce-am mâncat ieri… un lucru n-o să uit niciodată.”
El m-a privit speriat.
„Ce anume?”
„Cum m-ai iubit.”
A izbucnit în plâns, ca un copil.
Ne-am așezat pe podeaua garajului, înconjurați de zeci de ani de viață pictați pe pereți.
În seara aceea, nu am mai închis ușa atelierului.
Am dus un scaun acolo. O cană de ceai. O pătură.
Și l-am rugat să-mi spună povestea fiecărui tablou.
Poate că memoria mea nu mai e ca la 20 de ani.
Dar am înțeles ceva simplu și adevărat:
Iubirea nu stă în amintiri perfecte.
Stă în gesturi mărunte, repetate zi de zi.
În grătarele de duminică.
În „Ai luat pastilele?” spus cu grijă.
Într-un garaj plin de tablouri, pictate în tăcere, de un bărbat care și-a iubit nevasta toată viața.
Și în seara aceea, înainte să adormim, el a șoptit ca întotdeauna:
„Noapte bună, Rodi. Te iubesc.”
Iar eu i-am răspuns, fără ezitare:
„Știu.”
