Pe scurt, la ședința de scară de la noi din Piatra-Neamț, am pus pe masă două devize: unul strâns de Cătălin, „administratorul” neoficial al scării, și unul cerut de mine, în aceeași zi, de la o firmă locală. Prețurile nu se pupau deloc.
Când am așezat foile pe măsuța din hol, vecinii au tăcut. Doamna Elena și-a strâns batista la ochi, iar Mihai, tânărul de la etajul trei, s-a sprijinit de balustradă.
— Nu vreau scandal, am zis liniștită. Vreau doar să știm pe ce dăm banii.
Am trecut cu degetul peste rânduri. Cutii poștale: într-un deviz, 480 lei setul. În celălalt, 290. Interfonul: 2.100 vs 1.350. Montajul: „inclus” într-unul, „taxă de montaj” în celălalt.
— Și diferența asta de unde vine? l-a întrebat Andreea pe Cătălin.
El a înghițit în sec. A încercat un zâmbet.
— Oamenii ăștia mi-au spus mie un preț, pe urmă altul. Știți cum e, alergătura, telefoanele, drumurile…
M-am uitat la el. Alergătura cui? I-am arătat mesajul cu oferta, primit cu o oră înainte, pe telefonul meu.
— Fără avans, fără comision, montaj inclus, scria clar. Preț fix.
Holul mirosea a vopsea veche și a covor de cauciuc, ca-n orice scară de bloc. Dar liniștea de atunci era nouă. O liniște care apasă până când cineva spune adevărul.
— Am vrut să iasă și pentru mine ceva, bine? a scăpat Cătălin, cu ochii în podea. — Nu mult…
Doamna Elena a ridicat capul: — Eu am dat ultimii mei 300 de lei. Pensia vine la sfârșit de lună.
În clipa aia, ceva s-a rupt. Nu între noi, vecinii, ci între noi și minciună.
— Uite cum facem, am spus. Strângem chitanțele, numărăm banii, alegem trei oameni care nu se feresc de hârtii: Mihai, Andreea și domnul Vlad de la doi. Mergem mâine la firmă, plătim prețul corect, iar diferența se returnează.
Nimeni nu s-a opus. Cătălin a dat din cap, alb la față. A deschis o cutie de carton de sub scări și a scos plicul cu bani. I-a numărat pe masă, încet, ca la o spovedanie fără cuvinte.
— Îmi pare rău, a zis într-un final. Nu am crezut că se observă…
Nu l-am înfierat. L-am pus să semneze o hârtie prin care se retrage de la „administrare” și se angajează să aducă înapoi tot ce a rămas necheltuit. A doua zi, interfonul a fost comandat la prețul corect, iar cutiile poștale au venit fără „taxă de aer”.
După ședință, Andreea m-a oprit la ușă cu o caserolă de clătite. — Pentru curaj, mi-a șoptit, zâmbind. Doamna Elena a atins brațul meu: — Nu e despre bani, e despre a ne privi în ochi pe scară.
M-am uitat la avizierul proaspăt agățat: pe el, un tabel simplu cu „Bani intrați / Bani ieșiți”. Nimic spectaculos. Doar aer curat în hârtii și printre noi.
Uneori, „karma” nu vine zgomotos. Vine sub forma unei foi tipărite, a unei scuze spuse din inimă și a unei scări de bloc în care, dintr-odată, toți ne salutăm mai apăsat. Iar lecția? Nu e rușine să întrebi unde se duc banii. E rușine să te prefaci că nu vezi.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
