Toți îl priveau pe Victor, dar el ținea foaia cu degetele încleștate, de parcă îi fugise sângele din mâini. Nadejda nu s-a mișcat. A rămas în picioare, cu bărbia sus, ca și cum știa de mult ce urma.
Apoi, încet, Victor a scăpat foaia pe masă. Hârtia a alunecat până în fața nașului, care, fără să vrea, a citit cu voce joasă:
— „Probabilitate de paternitate: 99,99% pentru ambii copii.”
O rumoare a trecut printre invitați. Soacra a rămas cu gura deschisă, iar culoarea i s-a scurs din obraji. Slavuțu și Elena s-au apropiat unul de altul, de parcă voiau să se apere de propriul tată.
Nadejda a ridicat foaia și a privit-o scurt, apoi a așezat-o la loc, calmă.
— Ăsta e adevărul pe care l-ai vrut, Victore. Acum îl ai.
Victor încerca să articuleze ceva, dar cuvintele se împiedicau.
— Eu… mama… ea… mi-a spus că…
— Exact, — l-a întrerupt Nadejda. — Mama ta. Ea ți-a otrăvit capul toată viața. Dar tu ai ales s-o crezi.
S-a uitat la soacră.
— Și dumneavoastră… douăzeci și cinci de ani m-ați făcut stricată, mincinoasă, doar ca să vă simțiți dumneavoastră curată. Dar iată că adevărul v-a ajuns din urmă.
Zinaida a tresărit și a vrut să se apere, dar nimeni nu o mai asculta.
Nadejda a inspirat adânc.
— Copiii mei sunt ai tăi, Victor. Tot timpul au fost. Iar tu… tu ai preferat să dai vina pe mine, nu să-ți vezi propriile greșeli.
Slavuțu s-a ridicat primul.
— Mamă, hai. Nu mai avem ce căuta aici.
Elena a mers lângă ea, ținându-i mâna.
Nadejda s-a uitat la Victor pentru ultima oară.
— Eu nu divorțez mâine, Victore. Eu divorțez azi. Și apartamentul rămâne pentru copii. Că tu nu meriți nici cheia de la uscător.
În sală s-a făcut agitație. Unii invitați se ridicau, alții murmurau. Nașul Tolică a dat din cap cu regret, iar tanti Vasilica a oftat adânc:
— Băiete, mare păcat ai făcut…
Victor a încercat să se apropie de familia lui, dar Slavuțu l-a oprit.
— Nu mai ai ce spune. Știi cât ne-ai rănit? Știi ce-ai făcut azi?
Nadejda și copiii s-au întors spre ușă. În urma lor, masa bogată, muzica, invitații — toate păreau acum o scenă goală. Lumina cădea rece pe fața lui Victor, care rămăsese singur, cu păcatul și rușinea lui.
Pe trotuarul din fața blocului, aerul rece le-a tăiat obrajii. Nadejda a inspirat adânc, simțind pentru prima dată libertatea.
— De azi înainte, trăim pentru noi. Atât.
Slavuțu a pus mâna pe umărul ei:
— Mamă, suntem lângă tine. Și nu o să te lăsăm niciodată.
Elena a zâmbit șters:
— Hai acasă. Unde e liniște.
Drumul spre casă a fost scurt, dar în sufletul Nadejdei se năștea ceva nou. O putere pe care nu și-o bănuise.
Când au intrat în apartamentul lor mic, dar cald, Nadejda a privit în jur.
— Aici e viața noastră. Și e destul.
Seara a închis ușa după ei.
Iar Victor, rămas singur în sala de petrecere, simțea pentru prima dată ce înseamnă cu adevărat să pierzi tot.
Dar pentru Nadejda și copiii ei… adevărata sărbătoare abia acum începea.
