În sală s-a lăsat o liniște apăsătoare. Muzica s-a oprit pentru o clipă, iar toți invitații se uitau când la soacră, când la părinții mei, fără să înțeleagă exact ce se întâmplă.
Soacra ținea cutia strâns la piept, de parcă cineva urma să i-o fure.
— Cum v-ați permis?! a continuat ea, cu vocea ridicată. Vreți să ne faceți de râs?!
Tata a făcut un pas înainte. Nu ridica vocea niciodată, dar când vorbea așa, toată lumea tăcea.
— Doamnă, a spus calm, n-am venit să facem de râs pe nimeni. Am venit să ne bucurăm de nunta fiicei noastre.
Soacra a scos din cutie documentele și le-a fluturat în aer.
— Un apartament?! Pe numele ei?! În centrul Clujului?! a țipat. Asta trebuia discutat!
Murmurul din sală a crescut. Eu simțeam că îmi tremură genunchii. Mama m-a prins de mână.
— Da, a spus ea încet. Un apartament. Muncit o viață pentru el. E al ei. Siguranța ei.
Soacra s-a întors spre fiul ei, soțul meu.
— Tu știai?!
El a tăcut o secundă, apoi a spus rar:
— Nu. Dar mă bucur.
Pentru prima dată, am văzut-o pe soacră pierzând controlul. Fața i s-a înroșit, buzele îi tremurau.
— Deci așa stau lucrurile, a scuipat ea. Ai venit aici cu nimic, dar pleci cu capul sus?
Am simțit ceva rupându-se în mine. Am făcut un pas înainte.
— Nu am venit cu nimic? am întrebat, cu voce calmă. Am venit cu respect. Cu bun-simț. Cu speranța că voi fi tratată ca un om.
Am luat cutia cu rochia de servitoare de pe masă și am ridicat-o, astfel încât toți să vadă.
— Asta a fost cadoul dumneavoastră. Umilința. În ziua nunții mele.
Un oftat a străbătut sala.
— Iar ai mei, am continuat, mi-au dăruit siguranță. Fără vorbe urâte. Fără să jignească pe nimeni.
Soacra a făcut un pas înapoi.
— Vrei să spui că nu vei sta în casa noastră?
— Exact asta spun, am răspuns. Vom sta unde vrem. Unde suntem respectați.
Soțul meu s-a apropiat și mi-a pus mâna pe umăr.
— Mama, a zis el, destul. Astăzi e despre noi.
Ea a râs scurt, amar.
— Vei regreta, a șoptit.
— Nu, a spus tata. Regretul vine când rănești. Nu când îți protejezi copilul.
Soacra a plecat de la masă fără să mai spună nimic. Muzica a pornit din nou, timid, apoi tot mai tare. Oamenii au început să danseze.
Eu am rămas nemișcată câteva secunde, apoi am simțit lacrimile curgând. Mama m-a îmbrățișat.
— Ești bine, draga mea?
— Sunt, am spus. Chiar sunt.
În seara aceea, am dansat fără frică. Am râs. Am simțit, pentru prima dată, că nu mai depind de aprobarea nimănui.
Și atunci am înțeles un lucru simplu: uneori, cel mai frumos cadou nu e aurul sau banii, ci faptul că cineva te învață să nu-ți mai pleci capul.
