Îți mulțumesc pentru documentul suplimentar. Voi continua traducerea poveștii despre șoferul de autobuz și bătrână:
Ea l-a privit. Și apoi… a zâmbit blând. Fără reproșuri. Fără mânie. „Viața, fiule, ne învață pe toți câte ceva. Important este să știi să asculți. Și tu, tu ai ascultat.”
A ajutat-o să urce în autobuz și a așezat-o în față. Apoi a scos termosul și i-a oferit ceai. Au călătorit în tăcere. Dar era o tăcere diferită: caldă, liniștitoare. Părea să le reconforteze inimile.
Din acea zi, purta mereu cu el câteva jetoane în plus pentru cei care nu-și puteau permite biletul. Mai ales pentru bunici.
În fiecare dimineață, înainte de a-și începe tura, își amintea cuvintele ei. Nu mai erau doar o dovadă de regret, ci o lecție: să fii uman.
Primăvara a venit brusc. Zăpada s-a topit rapid și curând au apărut buchete de ghiocei în stațiile de așteptare: bunici vânzându-le, trei flori înfășurate în celofan. El a început să le recunoască, să le salute, să le ajute să urce în autobuz. Uneori, pur și simplu zâmbea și vedea cât de mult însemna asta pentru ele.
Dar nu a mai văzut-o niciodată pe acea bunică anume.
O căuta zilnic. Întreba prin împrejurimi, o descria. Cineva a spus că locuia dincolo de pod, aproape de cimitir. A mers acolo de câteva ori în zilele lui libere, fără uniformă, fără autobuz. Doar pentru a se plimba. Pentru a privi.
Și într-o zi a găsit-o: o cruce modestă din lemn, cu o fotografie într-un oval. Aceiași ochi.
A rămas acolo mult timp, în tăcere. Copacii șopteau deasupra lui, lumina se filtra printre ramuri.
A doua zi dimineață, un mic buchet de ghiocei zăcea pe scaunul din față al autobuzului său. El însuși îi culesese. Lângă el, pusese un afiș din carton decupat manual:
„Pentru cei care au fost uitați. Dar care nu ne-au uitat niciodată”.
Pasagerii au citit afișul în tăcere. Unii au zâmbit. Alții au lăsat o monedă pe scaun. Iar șoferul și-a continuat călătoria. Mai încet, cu mai multă grijă. Uneori se oprea puțin înainte, pentru ca o bunică să i se alăture.
Pentru că acum înțelegea: fiecare bunică este mama cuiva. Fiecare zâmbet este o mulțumire. Și fiecare „puține cuvinte” poate schimba viața cuiva.
Distribuie acest articol:
