…iar în clipa aceea, sala s-a făcut brusc tăcută, de parcă cineva ar fi închis sonorul lumii. Lenuța nu se grăbea. Privea în cutie cu aceeași liniște cu care privești un răsărit, știind că nimeni nu-ți poate lua momentul.
Invitații se apropiau instinctiv, întinzând gâtul. Mihai, vizibil iritat de atenția care nu mai era pe el, încercă să mai glumească:
— Ce-ai acolo, fă? O diplomă de „nevastă model”?
Dar vocea îi era deja nesigură.
Lenuța ridică din cutie un teanc de hârtii prinse cu o panglică roșie. Nu arătau deloc ca hârtiile obișnuite. Aveau colțurile ușor îngălbenite, litere scrise frumos, cu cerneală albastră, semnături, ștampile.
Unii dintre invitați recunoscuseră imediat — erau acte vechi. Foarte vechi.
Ea îl privi pe Mihai direct în ochi.
— Ți-amintești, Mișule, cum îmi ziceai că eu n-aș fi în stare să conduc nici măcar un magazin de ziare? Că sunt „prea prostuță” pentru „lucruri serioase”?
El își dădu ochii peste cap.
— Iar începi cu d-astea…
— Și ți-amintești cum râdeai când îți spuneam că într-o zi o să am și eu ceva al meu?
Un murmur străbătu sala. Toată lumea simțea că urmează ceva important.
— Ei bine… — spuse ea calm. — Acum treizeci de ani, când tu te lăudai peste tot cu glumele tale… eu am lucrat. După program. Noaptea. Când tu dormeai liniștit.
Unii dintre invitați se uitau între ei. Nimeni nu știa nimic despre vreun job secret.
— Am cusut, am făcut haine la comandă, am refăcut rochii vechi, am lucrat la croitorii din oraș. N-am zis nimănui, pentru că știam că ai să râzi. Și n-aveam chef să mă faci de râs iar și iar.
Mihai deja nu mai zâmbea.
— Lenuțo, ce tot scoți pe gură…?
— Am strâns bani, Mișule. Puțin câte puțin. Uneori câte 50 de lei pe lună, alteori 200. Mai mult de atât nu puteam. Dar n-am cheltuit nimic. Am pus totul într-un cont deschis pe numele meu. Și am continuat să pun.
Câteva femei din sală zâmbeau ușor. Nu arogant, ci admirativ. Ca și cum înțelegeau perfect ce înseamnă să strângi bani în tăcere, cu răbdare și coloană vertebrală.
— Iar astăzi… — spuse ea desfacând panglica și lăsând hârtiile să cadă încet pe masă — îți dăruiesc ceva ce tu ai crezut toată viața că n-aș putea avea: independența mea.
Primul act care s-a deschis era un contract de vânzare-cumpărare. Pe numele ei. Apoi altul. Și altul.
Trei acte de proprietate.
Toată sala a amuțit complet.
— Asta este cadoul meu pentru tine, Mihai. Trei garsoniere în Iași, cumpărate cu munca mea. Și nu, nu ți le dau ție. Nu sunt pentru tine. Sunt pentru nepoții noștri. Pentru ca ei să crească având un exemplu: că și cine e luat de prost, dacă tace și muncește, poate ajunge departe.
Mihai rămase nemișcat, cu paharul suspendat între degete. A încercat să spună ceva, dar cuvintele nu se legau.
Invitații erau uluiți.
Apoi, spre surprinderea tuturor, Lenuța continuă:
— Și mai e ceva, Mișule. Te iert. Te iert pentru glume. Pentru umilințe. Pentru priviri. Pentru tot. Pentru că, fără ele, poate nu m-aș fi ambiționat atât.
Cuvintele ei au lovit sala ca un val cald. Niciun reproș, nicio otravă, nicio răzbunare. Doar adevăr. Și forță.
— În schimb… — și aici vocea ei deveni fermă — de azi înainte vreau să fii altfel. Nu pentru mine. Ci pentru noi. Pentru familie. Pentru că oamenii se pot schimba. Dacă vor.
În sală cineva a început să aplaude. Apoi încă unul. Și încă unul. Până când toată lumea se ridicase în picioare.
Mihai era roșu la față, rușinat, mic. Pentru prima dată în viață.
Lenuța trase adânc aer în piept. Parcă îmbătrânise mai puțin cu zece ani.
A pus capacul la cutie, s-a întors către invitați și a spus simplu:
— Acum… putem să tăiem tortul.
Și în clipa aceea, toată sala a înțeles un lucru:
Uneori, cel mai mare cadou nu e ceva ce primești.
Ci adevărul pe care, într-un final, nu-l mai poți ignora.
