Cinci minute mai târziu, am coborât pe scări purtând un trening vechi și un rucsac. Părul meu perfect aranjat era acum prins într-o coadă simplă, iar pe fața mea nu mai era niciun strop de machiaj.
Mihai, soțul meu, abia a ridicat privirea de la televizor când am intrat în sufragerie.
Gata? Ce ai pregătit?” a întrebat unul dintre prietenii lui, încă mestecând din puiul meu la cuptor.
Am pus pe masă un plic.
„Asta e ceea ce am pregătit. Factura de la hotel pentru următoarele trei zile. Mi-am făcut rezervare la spa-ul de lângă lac.” Am zâmbit, dar nu era zâmbetul meu obișnuit, de soție care înțelege totul. Era zâmbetul unei femei care, după zece ani, în sfârșit înțelesese ceva important.
Mihai a pus jos berea și s-a îndreptat de spate. „Stai puțin, ce faci?”
„Îmi sărbătoresc ziua de naștere. Pentru prima dată, doar cu mine însămi. Cu cineva care mă apreciază suficient cât să-mi acorde atenție.” Am făcut o pauză. „Ah, și tortul e în frigider. Taie-l dacă vrei, dar păstrează bucata de sus – acolo e figurina de mireasă. Vreau să o păstrez ca amintire.”
Unul dintre prieteni a început să se foiască stânjenit. Apoi al doilea. Al treilea s-a ridicat brusc: „Trebuie să plec. Tocmai mi-am amintit că… um… trebuie să-mi plimb peștele.”
În mai puțin de un minut, ușa de la intrare s-a închis în spatele lor, lăsându-mă singură cu soțul meu.
„Ana, nu poți fi serioasă.” Mihai se uita la mine ca și cum aș fi fost o străină. „E doar un meci. Putem sărbători mâine.”
„Exact asta am făcut ultimii zece ani. Am amânat, am reprogramat, am înțeles, m-am adaptat. De parcă existența mea ar fi opțională, un lucru ce poate fi mutat convenabil când apare ceva mai important.” Mi-am luat cheile de la mașină. „Nu mă mai interesează meciul, Mihai. Mă interesează că te-ai uitat la masa pe care am aranjat-o și nu ai văzut-o. La fel cum te uiți la mine în fiecare zi și nu mă vezi.”
Am ieșit liniștită, închizând ușa în spatele meu.
Trei zile mai târziu, când m-am întors, casa era impecabilă. Pe masă era un buchet uriaș de trandafiri și un plic. Înăuntru, două bilete de avion pentru Grecia – destinația despre care vorbisem ani de zile – și o scrisoare lungă în care Mihai își cerea scuze, nu cu scuze goale, ci cu promisiuni concrete de schimbare.
Nu am acceptat imediat. L-am făcut să aștepte, să se întrebe, să simtă cum e să nu știi dacă persoana pe care o iubești te va alege din nou.
Șase luni mai târziu, sărbătoream aniversarea căsătoriei noastre în Santorini. Nu pentru că biletele acelea m-au convins, ci pentru că acțiunile lui zilnice de după acel moment mi-au arătat că lecția fusese într-adevăr învățată.
Uneori, cel mai bun cadou pe care ți-l poți face este să îți amintești valoarea ta și să refuzi să fii tratată ca o opțiune.
