În prag stăteau doi bărbați și o femeie. Unul ținea o mapă groasă sub braț, celălalt avea o insignă prinsă de geacă. Femeia privea calm, cu o expresie neutră.
„Bună ziua,” a spus unul dintre bărbați. „Suntem de la executor judecătoresc.”
În living s-a făcut liniște. Se auzea doar muzica de fundal și clinchetul paharelor rămase suspendate în aer.
Soțul meu a început să se bâlbâie.
„Cred… cred că e o greșeală. Nu e momentul potrivit.”
Executorul a zâmbit politicos.
„Din păcate, momentul nu îl alegem noi. Domnule Andrei Popescu, aveți datorii neachitate. Avem o hotărâre definitivă.”
Soacra mea a sărit prima.
„Ce datorii? Fiul meu n-are datorii! E un om respectabil!”
„Hârtie cu datorie,” a continuat calm femeia, scoțând documentele. „Mai multe. Credite, împrumuturi personale, facturi restante. Unele făcute fără acordul soției.”
Toate privirile s-au mutat spre mine.
Eu stăteam pe canapea, cu mâna în ghips sprijinită pe o pernă. Calmă. Foarte calmă.
„Ce înseamnă asta?” a întrebat cineva din invitați, în șoaptă.
Soțul meu s-a întors spre mine, cu ochii mari.
„Tu… tu știai?”
Am înclinat capul.
„De ceva vreme, da.”
Adevărul e că îl știam de luni bune. Scrisori ascunse. Telefoane închise brusc. Nervi fără explicație. Împrumuturi făcute „pentru afaceri” care nu existau.
Și, desigur, toate cheltuielile casei lăsate pe umerii mei.
Executorul a continuat:
„Conform deciziei, se va face inventarierea bunurilor. Începem astăzi.”
Un murmur a străbătut camera. Unii invitați își căutau deja paltoanele.
Soacra mea m-a privit cu furie.
„Tu ai făcut asta! Tu l-ai pus în situația asta!”
Am respirat adânc.
„Nu. El s-a pus singur.”
M-am ridicat cu greu în picioare.
„Ani de zile am tras pentru amândoi. Am muncit, am plătit, am tăcut. Chiar și acum, cu mâna ruptă, tot eu trebuia să-l salvez de rușine.”
M-am uitat în jur.
„Petrecerea asta? Eu am plătit-o. Curățenia, mâncarea. Din banii mei.”
Un oftat general.
Soțul meu a coborât privirea.
„Te rog… nu în fața tuturor.”
Atunci am simțit că se închide un cerc.
„Ba tocmai acum. Pentru că ani de zile m-ai umilit doar între patru pereți.”
Executorii și-au văzut de treabă. Lista creștea. Televizorul. Sistemul audio. Laptopul.
Invitații au început să plece unul câte unul.
Soacra mea nu mai spunea nimic.
Când casa s-a golit, am rămas doar noi.
M-am apropiat de el.
„La mulți ani,” i-am spus încet. „Sper că ai învățat ceva.”
A doua zi am depus actele de separare.
Nu a fost ușor. Dar a fost corect.
Astăzi, locuiesc într-un apartament mic, dar liniștit. Fără frică. Fără ordine.
Și, mai ales, fără un om care să creadă că durerea mea e doar „prost sincronizată”.
