…aveam și planul pregătit.
Dimineața eliberării a venit liniștită, aproape banală. Gardianul mi-a întins hainele cu care venisem cu doi ani în urmă.
Le-am privit câteva secunde.
Parcă aparțineau altei femei.
Am ieșit pe poarta închisorii cu un singur rucsac și cu dosarul gros pe care îl strânsesem în acești doi ani. Aerul rece de dimineață m-a lovit în față, dar senzația de libertate a fost mai puternică decât frigul.
Mama mă aștepta în față, sprijinită de un Logan vechi.
Când m-a văzut, a început să plângă.
— Hai acasă, Laura, mi-a spus ea încet.
Am zâmbit, dar am dat din cap.
— Mai întâi trebuie să rezolv ceva.
În acea dimineață aveam o întâlnire programată. Nu cu Mihai. Nici cu Sofia.
Cuun procuror.
În ultimele luni din închisoare, trimisesem deja copii ale documentelor unui avocat cunoscut pentru cazuri financiare. Omul nu era sentimental. Dar când a văzut transferurile, contractele și e-mailurile, a spus un singur lucru:
— Aici miroase a fraudă serioasă.
Firma unde lucrasem avea contracte mari. Sute de mii de lei treceau lunar prin conturi. Iar Mihai, crezând că eu nu voi mai ieși cu reputația întreagă, începuse să mute bani.
Mulți bani.
În două ore eram deja într-un birou din centrul Bucureștiului. Pe masă erau întinse documentele.
Procurorul le-a răsfoit atent.
— Transferuri nejustificate… împrumuturi false… bani mutați pe numele amantei… a murmurat el.
Apoi s-a uitat direct la mine.
— Știți că asta îi poate distruge complet.
Am răspuns calm:
— Știu.
Nu am plecat de acolo cu satisfacție. Doar cu liniște.
Pentru prima dată după doi ani, cineva asculta adevărul.
În aceeași după-amiază, Mihai a aflat.
Știu pentru că m-a sunat.
Numărul lui era același. Am privit telefonul câteva secunde înainte să răspund.
— Laura… trebuie să vorbim, a spus el grăbit.
Vocea lui nu mai avea siguranța de altădată.
— Am încercat doi ani să vorbești cu mine, i-am răspuns calm. Ți-ai amintit prea târziu.
— Nu înțelegi… lucrurile au scăpat de sub control…
Am râs scurt.
— Ba le înțeleg perfect.
A urmat o pauză lungă.
— Ai făcut asta din răzbunare? a întrebat el.
— Nu, Mihai. Ai făcut-o tu.
I-am închis.
Două zile mai târziu, poliția economică a intrat în firmă.
Conturile au fost blocate.
Calculatoarele ridicate.
Contractele verificate.
În câteva săptămâni au apărut și alte lucruri: facturi false, bani retrași în numerar, taxe neplătite.
Sofia a încercat să se distanțeze. A spus că nu știa nimic.
Dar transferurile erau pe numele ei.
Iar e-mailurile arătau clar cine dădea ordinele.
Procesul a fost rapid.
De data asta, Mihai stătea în boxa acuzaților.
Când m-a văzut în sala de judecată, pentru prima dată părea cu adevărat speriat.
Nu am spus nimic.
Nu era nevoie.
Judecătorul a citit verdictul cu voce calmă.
Fraudă financiară, fals în acte și deturnare de fonduri.
Firma lui Mihai s-a prăbușit.
Casa cumpărată pe credit a fost executată.
Conturile au fost confiscate.
Iar el a primit o condamnare mai lungă decât cei doi ani pe care mi-i luase mie.
Când am ieșit din tribunal, soarele apunea peste clădirile orașului.
Mama era lângă mine.
— S-a terminat? a întrebat ea.
Am privit cerul câteva secunde.
Pentru prima dată în mult timp, simțeam liniște.
— Da, mamă, am spus.
Nu câștigasem doar un proces.
Îmi recuperasem viața.
Iar în ziua în care am ieșit din închisoare, exact cum știusem,ei au pierdut tot.
