Am stat câteva secunde pe mal, ghemuită, cu hainele lipite de mine, cu apa șiroindu-mi din păr. Îmi clănțăneau dinții atât de tare, încât nici nu mai simțeam frigul, ci doar un gol în piept.
Ei râdeau.
Nu un râs nervos. Nu un râs stânjenit. Râdeau din toată inima. Ca la un spectacol reușit.
Atunci ceva s-a rupt definitiv în mine.
M-am ridicat încet. Capul îmi vuia, dar vedeam clar. Pentru prima dată după ani de zile, vedeam limpede cine erau oamenii din fața mea.
— Ce faceți? sunteți nebuni?! am reușit să spun.
— Hai, mă, nu te mai victimiza, a zis soțul meu. Doar o glumă.
— Ai văzut ce față a făcut? a râs cumnata mea.
Nimeni nu și-a cerut scuze.
Nimeni nu m-a întrebat dacă sunt bine.
În acel moment, am decis că nu mai plec de acolo ca o femeie umilită.
Am plecat ca o femeie care nu mai acceptă nimic.
În zilele următoare am avut dureri cumplite de cap. Am ajuns la spital. Medicul m-a privit serios și mi-a spus că lovitura putea avea urmări grave. Dacă rămâneam câteva secunde în plus sub apă, nu mai povesteam nimănui.
Am ieșit din cabinet cu o hârtie în mână și cu o hotărâre clară în suflet.
M-am dus direct la un avocat.
Nu ca să ameninț. Nu ca să sperii.
Ci ca să spun adevărul.
Am depus plângere. Pentru agresiune. Pentru tentativă de omor din culpă. Cu martori. Cu certificat medico-legal. Cu tot.
Când soțul meu a primit citația, m-a sunat disperat.
— Ai înnebunit?! distrugi familia!
— Familia ta m-a împins în apă să mor, i-am răspuns calm.
A doua zi, soacra mea a venit la ușă. Plângea.
— Hai, mamă, lasă prostiile… a fost o joacă.
— O joacă se face cu mingea, nu cu viața cuiva, i-am spus.
Procesul a fost scurt, dar dureros pentru ei. Râsul de pe ponton a fost înlocuit cu priviri în pământ.
Soțul meu a primit ordin de restricție.
Am divorțat.
Am primit despăgubiri.
Dar cel mai important lucru nu a fost nici banii, nici verdictul.
A fost liniștea.
Astăzi locuiesc singură, într-un apartament mic, dar cald. Dimineața beau cafeaua în liniște. Nimeni nu mă ironizează. Nimeni nu mă umilește. Nimeni nu mă împinge nicăieri.
Și de fiecare dată când aud pe cineva spunând „era doar o glumă”, îmi amintesc un lucru simplu:
O glumă nu te lasă fără aer.
O glumă nu te bagă sub apă.
O glumă nu te face să înțelegi că viața ta nu contează.
Eu am ales să trăiesc.
Și ei n-au mai râs niciodată.
