Am ieșit din spital cu pași rari, dar mintea îmi alerga mai repede ca niciodată. Aerul de afară era rece, iar Brașovul își vedea liniștit de treabă, de parcă lumea mea nu tocmai se prăbușise.
În mașină, am stat câteva minute cu mâinile pe volan, respirând adânc. Nu mai plângeam. Lacrimile se terminaseră. În locul lor, se așezase o claritate dureroasă.
În seara aceea, Andrei m-a sunat. Vocea lui era jovială.
— Iubito, sunt epuizat. Întâlnirea a mers bine. Ajung mâine dimineață.
— Te aștept, i-am răspuns calm.
A fost ultima oară când l-am numit „iubito”.
Dimineața următoare, când a încercat să plătească o cafea la benzinărie, cardul nu i-a mers. Nici al doilea. Nici al treilea. Telefonul i s-a umplut de notificări. Conturi blocate. Credite suspendate.
Când a ajuns acasă, vila era tăcută. Prea tăcută.
Eu îl așteptam la masa din sufragerie, cu dosare ordonate frumos și un stick USB lângă ele.
— Ana, ce se întâmplă? a întrebat, încercând să pară confuz.
— Ia loc, Andrei, i-am spus. Avem de vorbit.
I-am pus înregistrarea. A ascultat-o până la capăt. Fața i s-a albit. A încercat să spună ceva, dar cuvintele nu mai ieșeau.
— Firma mea, casa mea, banii mei, am continuat. Totul e documentat. Sume mutare ilegal: peste două milioane de lei. Avocații mei sunt deja pe drum.
— Putem rezolva între noi… a șoptit el.
Am zâmbit pentru prima dată după multe ore.
— Ba nu.
În aceeași zi, Maria a fost nevoită să părăsească locuința pe care Andrei o plătea din banii mei. Contractul nu era pe numele ei. Nici măcar pe al lui.
Procesul n-a durat mult. Dovezile erau clare. Andrei a pierdut tot ce „construise”. Afacerile, imaginea, prietenii care îl lăudau la mese scumpe.
Tatăl meu a stat lângă mine în sala de judecată, fără să spună nimic. Doar mi-a strâns mâna.
După verdict, am ieșit singură pe treptele tribunalului. Soarele bătea direct în față. Pentru prima dată, nu mai simțeam greutatea minciunii pe umeri.
Câteva luni mai târziu, am vândut vila. Prea multe amintiri. M-am mutat într-o casă mai mică, luminoasă, aproape de părinți. Am reluat conducerea firmei și am tăiat orice urmă de compromis.
Nu m-am închis în mine. Am învățat.
Am învățat că dragostea nu se dovedește cu vorbe dulci.
Că încrederea nu se oferă orbește.
Și că o femeie care se ridică din trădare e mai puternică decât oricine și-ar imagina.
Astăzi, când mă privesc în oglindă, nu mai văd femeia naivă din fața vilei.
Văd o Ana care știe cine este.
Și nu va mai permite nimănui să o transforme vreodată într-un „bancomat personal”.
