Degetele Marinei nu tremurau.
Era calmul acela ciudat care apare după ce nu mai ai nimic de pierdut.
A format un număr.
Nu pe al lui Radu.
Nu pe al mamei lui.
Pe al unui avocat penalist, recomandat de notar.
— Bună seara. Am un dosar. Spălare de bani, înșelăciune, folosire frauduloasă de carduri. Și probele sunt curate.
A doua zi dimineață, Radu s-a trezit târziu.
Cu zâmbetul încă pe față.
Divorțul fusese „perfect”.
Apartamentul.
Mașina.
Libertatea.
Telefonul a sunat.
Număr necunoscut.
— Domnule Chiriac, vă rugăm să vă prezentați de urgență la secția de poliție.
A râs.
A crezut că e o greșeală.
Peste două ore, nu mai râdea.
Dosarul era gros.
Foile curgeau una după alta.
Sume.
Date.
Semnături.
Trasee clare de bani.
— Asta e o neînțelegere… a bâiguit el.
— Nu, a spus calm anchetatorul. Asta e o schemă.
Mama lui Radu a ajuns la secție plângând.
Veronica n-a mai răspuns la telefon.
Firma era deja sub sechestru.
În aceeași zi, conturile lui au fost blocate.
Mașina ridicată.
Apartamentul pus sub sechestru asigurator.
Seara, Marina a mers la una dintre brutării.
Mirosea a pâine caldă.
A stat câteva minute în prag.
— Dumneavoastră sunteți doamna Marina? a întrebat o vânzătoare. Tatăl dumneavoastră vorbea mereu de dumneavoastră.
Marina a zâmbit.
Pentru prima dată fără durere.
Procesul a fost scurt.
Probe prea clare.
Urme prea curate.
Radu a primit condamnare cu executare.
Mama lui, complicitate.
Veronica — martor-cheie, cu conturile goale și viața făcută praf.
În ziua sentinței, Marina n-a mers la tribunal.
Era într-o brutărie nou deschisă, într-un cartier mic.
A cumpărat pâine.
A stat de vorbă cu oamenii.
A lăsat bacșiș.
Seara, a ajuns acasă.
Fără frică.
Fără datorii.
Fără trecutul care o ținea legată.
A deschis din nou scrisoarea tatălui.
A citit ultima frază.
„Nu ierta. Trăiește.”
Și pentru prima dată după mulți ani,
Marina chiar a trăit.
