După ce i-am spus codul, el a zâmbit scurt, satisfăcut, ca și cum ar fi câștigat o bătălie. A ieșit din dormitor fără să mai spună nimic. Am auzit ușa trântindu-se, apoi liniște.
Am rămas întinsă câteva secunde, privind tavanul. Inima îmi bătea tare, dar nu de frică. Era o liniște stranie în mine. O hotărâre clară.
M-am ridicat din pat, mi-am pus halatul și am mers direct în bucătărie. Am scos telefonul și am intrat în aplicația băncii. Salariul era acolo, exact cum știam. Fiecare leu muncit, fiecare oră pierdută, fiecare nerv tocat.
Am făcut primul lucru simplu: am blocat cardul.
Apoi am schimbat toate parolele. Card, cont, aplicație, email. Tot.
După aceea, am sunat la bancă și am cerut emiterea unui card nou, pe care să-l ridic personal. Fără împuterniciri. Fără acces pentru nimeni altcineva.
Am închis telefonul și mi-am făcut o cafea. Am băut-o încet, fără grabă, pentru prima dată după mult timp.
După vreo oră, telefonul a început să vibreze. O dată. De două ori. De zece ori.
Soacra.
— Ce ai făcut?! Nu merge cardul! Sunt la casă! Mă faci de râs!
Apoi soțul.
— Ești nebună?! De ce nu merge cardul?! Mama e aici, toată lumea se uită la ea!
Am lăsat telefonul pe masă și nu am răspuns. După câteva minute, a venit acasă furios, roșu la față, urlând de pe hol.
— Ce-ai făcut, mă?!
M-am uitat la el calm.
— Am oprit robinetul.
— Care robinet?!
— Robinetul de bani. S-a închis.
A început să țipe, să arunce cuvinte grele, să spună că o să regret. I-am ascultat fără să-l întrerup. Apoi i-am spus, rar și clar:
— De azi înainte, fiecare trăiește din banii lui. Tu nu muncești. Mama ta nu muncește. Eu nu mai plătesc pentru nimeni.
A râs ironic.
— Și unde te crezi? Crezi că te descurci singură?
Atunci am scos plicul de pe masă.
— Mă descurc. Asta e notificarea de reziliere a contractului de chirie. Plec. Azi.
A amuțit.
— Cum adică pleci?
— Exact cum auzi.
Mi-am strâns lucrurile în tăcere. Nu multe. Doar ce era al meu. Când am ieșit pe ușă, m-a apucat de braț.
— Nu poți face asta!
M-am întors spre el.
— Ba pot. Și o fac.
Am plecat la o prietenă. În seara aceea am dormit liniștită, fără să mă trezească nimeni pentru bani, pentru telefoane, pentru mofturi.
În zilele următoare, mesajele au continuat. Rugăminți. Amenințări. Promisiuni. Scuze.
Nu am mai răspuns.
După o lună, am depus actele de divorț.
Astăzi, muncesc la fel de mult, dar pentru mine. Plătesc ce e al meu. Îmi cumpăr ce vreau. Dorm când pot.
Iar ei?
Ei încă mai caută pe cineva care să le spună codul PIN.
