Pe scurt: Mihai a vrut să-și serbeze ziua la noi, în apartamentul de la etajul trei. Eu, Raluca, am venit cu „tombola responsabilităților”. Reacțiile au fost amestecate, iar Mihai a tras biletul de Maestrul ospătar al serii.
A rămas o clipă cu biletul în mână, surprins. Apoi a ridicat privirea spre mine și a zâmbit scurt.
— Bine, a zis. Încep cu sucul și paharele.
Unchiul Vasile a izbucnit în râs.
— Asta da petrecere modernă! Unde e și biletul „degustător oficial”?
Au început să râdă și ceilalți. Tensiunea s-a topit ca spuma de pe cafea.
Alina a tras „Responsabilul cu paharele”. A dat ochii peste cap, dar a făcut din asta un mini-sistem: a scris numele pe etichete colorate și le-a lipit pe fiecare pahar, ca să nu se mai amestece. Copiii au aplaudat ideea ca la un joc nou.
Soacra, Dorina, a nimerit „Spui cu voce tare ce apreciezi la gazdă”. A citit biletul, a tăcut o secundă, apoi a respirat adânc.
— Raluca, ai așezat masa frumos, a zis, surprinzător de cald. Și mirosul de chiftele… îmi amintește de mama mea.
Am simțit cum mi se dezgheață umerii. N-am zis nimic; doar m-am așezat. Pentru prima dată, nimeni n-a mai spus „stai puțin, adu și…”.
Mihai s-a mișcat prin sufragerie cu o energie nouă. Aturna suc, întreba cine vrea apă, aduna farfuriile goale peste care lipise discret abțibilduri colorate ca să nu le încurce. N-a mai fost o corvoadă; a devenit un dans ușor, cu toată lumea în același ritm.
La desert, am scos tortul din frigider. Luminile s-au reflectat în geamul de la balcon, iar mirosul de vanilie a plutit peste masa în care fiecare ajutase cu ceva. Când i-am întins chibriturile lui Mihai, el a ridicat palma.
— Stai, a zis. Înainte să suflu în lumânări, trebuie să spun și eu ceva.
Toată lumea a tăcut.
— Am vrut să fac ziua acasă pentru că mi se părea mai comod. N-am văzut cât înseamnă „comodul” ăsta pentru Raluca. Astăzi mi-a arătat frumos, fără scandal, ce n-am văzut eu singur. Așa că… data viitoare, ori împărțim sarcinile din timp, ori organizăm în altă parte. Dar nu mai e „munca invizibilă” doar a ei.
Dorina a bătut din palme, timid.
— La mine, anul viitor, a zis ea. Să vedem dacă pot să țin pasul cu sistemul ăsta cu bilețele.
Ne-am uitat unii la alții și am râs. A fost un râs ușor, de ușurare.
După tort, Vasile a strâns tacâmurile. Alina a aliniat paharele la chiuvetă, iar Mihai a pornit apa caldă. Eu am rămas în capătul mesei, cu feliatorul în mână și cu inima liniștită.
În liniștea aceea plăcută, nepoata mea, Mara, mi-a întins un plic desenat cu carioci. Înăuntru, un „voucher” scris stângaci: Ajut la vase timp de o lună. Valabil oricând. Cu drag, Mara.
Am zâmbit și m-am aplecat spre Mihai.
— Uite, s-a deschis un abonament, am șoptit.
El a dat din cap.
— Și eu mă abonez, a zis. Pe viață.
Uneori, nu e nevoie să ridici tonul ca să te faci auzită. E de ajuns să pui regulile pe masă, lângă farfurii.
Când a plecat și ultimul invitat, casa nu mai arăta ca după o furtună. Nici eu nu mai arătam ca după un maraton. În locul oboselii acelea mute, rămăsese un acord tacit: în casa noastră, bucuriile se împart, la fel și farfuriile.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
