…au lăudat cât de bine arată, iar pentru prima dată în acea zi, Elena a simțit că cineva chiar o vede.
— Femeie, arăți senzațional! — i-a șoptit Oana la ureche. — Sergiu ar trebui să fie mândru.
Elena a zâmbit slab. Sergiu era ocupat să le povestească bărbaților despre „cât de obositoare sunt pregătirile pentru o petrecere”.
Masa s-a umplut rapid. Salată de boeuf, sarmale, friptură, prăjituri făcute în casă. Toate pregătite de ea. Soacra s-a așezat la capul mesei, ca o regină neîncoronată.
— Hai, Elena, adu tortul, — a spus Sergiu, de parcă ar fi chemat o chelneriță.
Elena a mers la bucătărie. A luat tortul cu mâinile ușor tremurânde. Lumânările ardeau liniștit. Patruzeci și cinci.
A intrat în sufragerie pe aplauze. „La mulți ani!” s-a auzit din toate părțile.
Și atunci, ceva s-a rupt.
Nu din cauza cuvintelor. Nu din cauza privirilor. Ci din cauza unui gând simplu care i-a trecut prin minte: „Dacă nici azi nu mă aleg pe mine, atunci când?”
A pus tortul pe masă. S-a uitat la fiecare în parte. La prietenele ei. La soacra care o analiza. La Sergiu, care butona telefonul chiar și atunci.
Și, în mod surprinzător, s-a simțit puternică.
— Înainte să suflu în lumânări, vreau să spun ceva.
Sergiu a ridicat ochii, iritat:
— Hai, Elena, lasă discursurile.
Ea nu l-a mai ascultat.
— Vreau să-mi fac un cadou. Unul pe care trebuia să mi-l fac demult.
În cameră s-a lăsat liniștea.
Elena a scos din sertarul comodei un plic. L-a pus pe masă, în fața lui Sergiu.
— Aici sunt cheile de la apartamentul tău. Actele sunt deja făcute. Ți-am lăsat partea ta. Mașina rămâne la mine. Eu am plătit ratele în ultimii ani, din salariul meu.
Un murmur a străbătut masa.
— Ce glume sunt astea? — a izbucnit Sergiu.
— Nu e nicio glumă. De mâine nu mai locuim împreună. Am găsit o garsonieră aproape de serviciu. Mică, dar a mea. Fără reproșuri. Fără comentarii. Fără inspecții zilnice.
Soacra a sărit ca arsă.
— Ți-ai pierdut mințile?!
Elena a privit-o calm.
— Nu. Le-am regăsit.
Sergiu s-a ridicat în picioare.
— După atâția ani? Asta e mulțumirea?
— După atâția ani, exact asta e.
Vocea nu-i tremura. Nici mâinile. Nimic.
— Am stat pentru copil. Am stat pentru că mi-a fost frică. Am stat pentru că am crezut că o familie înseamnă să rabzi. Dar familia nu înseamnă să fii micșorat în fiecare zi.
Oana și Mariana o priveau cu ochii în lacrimi.
— Eu merit liniște, — a continuat Elena. — Merit respect. Și dacă nu îl primesc aici, mi-l construiesc singură.
A suflat în lumânări.
Toate deodată.
Aplauzele au fost ezitante la început. Apoi mai hotărâte. Oana s-a ridicat și a îmbrățișat-o.
Sergiu stătea nemișcat, cu cheile în față, ca și cum nu înțelegea ce se întâmplă.
Elena s-a dus în dormitor. Avea deja un bagaj pregătit. Nu era mult: câteva haine, acte, fotografii cu Andreea.
Când a ieșit pe ușă, s-a oprit o secundă.
S-a uitat la casa în care îmbătrânise mai repede decât ar fi trebuit.
— La revedere, — a spus simplu.
Nu a trântit ușa.
A închis-o liniștit.
A coborât scările cu pași siguri. Aerul serii era rece, dar curat. Pentru prima dată după mulți ani, respira adânc fără să simtă nodul din piept.
Telefonul a vibrat.
Un mesaj de la Andreea: „La mulți ani, mama. Să fii fericită.”
Elena a zâmbit.
— Așa voi fi, — a șoptit.
Și a pornit spre mașină.
Nu știa exact ce o așteaptă.
Dar știa un lucru sigur: de data asta, viața ei începea cu adevărat.
