Era puțin trecut de ora 8 dimineața. Gara era deja plină de forfotă – valize târâte pe trotuare, oameni cu priviri grăbite și vocile trenurilor anunțând plecări și sosiri. În mijlocul agitației, un băiețel stătea nemișcat pe peronul 3. Avea cam 6 ani. Ochii mari, albaștri, și o geacă verde închis care îi venea puțin prea mare. Pe spate, un rucsac roșu, pătat pe colțuri. În mână, o hârtie mototolită.
Nu plângea. Doar privea în jur, cu un fel de teamă reținută, aproape ca și cum nu voia să deranjeze. Deși trenurile veneau și plecau, nimeni nu părea să-l observe. Oamenii treceau pe lângă el fără să-l privească. Prea grăbiți. Prea ocupați.
Timpul trecea. 10 minute. 20. 40.
O femeie a trecut pe lângă el, a întors capul o secundă, dar nu s-a oprit. Un bărbat cu o valiză l-a evitat în ultimul moment și și-a continuat drumul. Nimeni nu-l întreba nimic.
Până când, un om l-a văzut. Un bărbat în vârstă, cu o pălărie veche și o geantă de piele. S-a oprit, a îngenuncheat în fața băiatului și l-a întrebat simplu:
– Ești singur? Te-ai pierdut?
Copilul a dat ușor din cap. A întins hârtia din mână. Pe ea era scris, tremurat, un număr de telefon.
Bătrânul a sunat. A vorbit calm. A cerut ajutorul unui agent de pază. În mai puțin de 15 minute, mama copilului a ajuns alergând. Plângea. Îl pierduse printre oameni, în câteva clipe de neatenție.
Copilul a fost găsit. Dar și mai important: a fost observat.
Într-o lume în care toți trecem unii pe lângă alții, uneori fără să ne vedem, povestea asta ne amintește ceva esențial:
Uneori, o simplă întrebare poate schimba totul.
Uneori, e suficient un singur om care se oprește.
