Traficul s-a desfăcut în fața lor ca prin minune, dar fiecare secundă părea o luptă. Claxoane, fețe nervoase, șoferi care înjurau, apoi se dădeau la o parte când vedeau girofarul. Ana simțea cum îi bate inima în tâmple. Nu mai era doar o intervenție. Era personal.
Motocicleta vibra sub ea, iar oglinzile îi arătau BMW-ul lipit de spate, exact cum îi spusese. Mihai nu se desprindea nici măcar un metru. Știa că viața copilului lui depindea de asta.
La un semafor blocat, Ana a urcat pe linia de tramvai. A ridicat mâna, a fluierat scurt, iar mașinile s-au oprit una câte una. Unii bombăneau, alții priveau în tăcere. Nimeni nu știa ce se joacă acolo.
Când au intrat pe poarta spitalului, Ana a oprit brusc. Mihai a tras frâna și a coborât din mașină aproape alergând.
— Mulțumesc… nu știu cum… — a bâiguit el.
Ana a coborât și ea. Pentru o clipă, nu a mai fost polițist.
— Acum doisprezece ani, într-un bloc care ardea… — a spus încet.
Mihai a încremenit. A privit-o atent. Ochii i s-au mărit.
— Fetița… — Eu eram.
S-au uitat unul la altul câteva secunde, fără cuvinte. Apoi, din clădire s-a auzit o voce de copil, subțire, care striga „Tati!”.
Mihai s-a întors și a fugit. Ana a rămas pe loc, cu nodul în gât.
Seara, după tură, Ana a trecut din nou pe la spital. A aflat că fetița, Irina, intrase la timp la tratament. Doctorii fuseseră optimiști. O șansă reală.
Ana a ieșit în noapte cu un zâmbet mic, dar sincer. Uneori, legea e despre reguli. Alteori, e despre oameni. Iar în ziua aceea, destinul fusese achitat integral.
