– Vai, fată dragă, degeaba te uiți la el așa, nu se însoară. Iar dacă o face, o să-ți fie greu cu el.

După câteva zile, Varia a prins curaj și s-a dus la Nicolae. El tocmai se întorcea de la câmp, cu mâinile pline de praf și o țigară între buze.

– Nicolae, trebuie să-ți spun ceva, – i-a zis ea, cu vocea tremurândă.

– Ce s-a întâmplat, fată?

– O să avem un copil.

Pentru o clipă, el a rămas nemișcat, parcă n-ar fi auzit bine. Apoi a aruncat țigara și a zis, sec:

– Nu te mai prosti, Varia. Eu nu sunt pregătit de așa ceva.

Fata și-a strâns mâinile pe lângă corp, încercând să nu plângă. Dar ochii i s-au umplut de lacrimi.

– Nu te rog de nimic. Ți-am spus doar ca să știi.

Și a plecat, cu pași grei, pe drumul prăfuit care ducea spre casă. În spate, Nicolae a rămas pe loc, privind-o cum dispare. Apoi s-a întors și a intrat în cârciumă.

Lumea vorbea, cum se vorbește în sat. Unii o priveau cu milă, alții cu batjocură. Dar mătușa Maria i-a fost aproape. I-a spus:

– Lasă, fată, nu-i capătul lumii. Un copil e o binecuvântare, chiar dacă tatăl n-o înțeles asta. O să te descurci.

Și Varia s-a descurcat. Cu timpul, a început să vândă legume din grădină și să ducă scrisori prin sat, că toți o știau de la poștă. Nu cerea ajutor, dar oamenii îi lăsau mereu ceva în plus: un borcan cu miere, o bucată de slănină, o vorbă bună.

A născut o fetiță cu ochii gri, la fel ca ai ei. A numit-o Ana. Când o ținea în brațe, simțea că tot greul se șterge.

Anii au trecut. Nicolae, între timp, se însurase cu o fată de la oraș. Aveau bani, dar nu aveau copii. Uneori o vedea pe Varia trecând prin sat, cu Ana de mână, și întorcea privirea.

Într-o zi, a venit o furtună puternică. Căsuța Variei a rămas fără acoperiș. Mătușa Maria a trimis vestea prin sat, iar oamenii s-au adunat să o ajute. Printre ei, a venit și Nicolae.

N-a spus nimic. A urcat pe scară și a început să repare acoperișul, așa cum, cu ani în urmă, reparase gardul.

Seara, când s-a terminat treaba, Varia i-a adus un castron cu borș și o bucată de pâine neagră.

– Mulțumesc, – i-a zis ea, simplu.

– Nu-mi mulțumi. Eu sunt cel care ar trebui să-și ceară iertare.

Ea s-a uitat la el și a zâmbit ușor.

– Nu-i nevoie, Nicolae. Dumnezeu le așază pe toate la locul lor.

Apoi, în tăcere, el a plecat. Iar ea a rămas pe prispă, cu Ana în brațe, privind cum norii se risipesc și luna se arată din nou pe cer.

În acel moment, Varia a simțit că viața, cu tot ce i-a luat și i-a dat, a fost totuși dreaptă. Poate nu ușoară, dar adevărată. Și, pentru prima dată după mult timp, a zâmbit cu inima împăcată.

Dacă ți-a plăcut, distribuie postarea:

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *