Copiii de la Școala „Sfântul Nicolae” din București apar din nou în centrul atenției, după ce au ieșit la iveală relatări care descriu un climat de agresiuni și jigniri repetate. Poveștile părinților conturează o realitate dureroasă: elevi vulnerabili ar fi fost supuși unor tratamente umilitoare de către persoane din rândul cadrelor didactice și al personalului auxiliar.
Relatările strânse în ultimele zile indică existența unui tipar ce s-ar întinde, potrivit familiilor, pe mai bine de două decenii, perioadă în care reacțiile instituționale ar fi fost neconvingătoare. În acest timp, copiii ar fi trăit cu teama de spații, de vocea ridicată a adulților și de pedepse care nu au ce căuta într-un mediu educațional.
Copiii, abuzați de personalul de la școală
O mărturie tulburătoare vine de la o mamă care descrie cum fiul ei ar fi fost lovit și umilit, deși are sensibilități specifice pe care personalul ar fi trebuit să le cunoască și să le respecte.
„Îl înjura, îl dădea cu capul de perete ca să stea la toaletă pentru că el avea frică de spații înguste. Țipa în continuu la el și tot îl lovea în cap. Ne spuneau că suntem niște zdrențe de oameni, că nu înțelegem ce se întâmplă, că cei mici se modifică de la boala lor”, a spus mama unui copil afectat.
Descrierea de mai sus relevă un comportament total incompatibil cu standardele care trebuie aplicate într-o școală specială. În locul grijii și al adaptării, părinții spun că au întâlnit brutalitate și lipsă de empatie. Elevii, deja vulnerabili prin natura afecțiunilor pe care le au, ar fi fost puși în situații-limita în spații înguste, obligați să se conformeze însoțite de țipete și amenințări.
Mărturii care conturează un tipar îndelungat
Mai mulți părinți vorbesc despre o atmosferă în care anumite educatoare și îngrijitoare ar fi depășit grav limitele profesiei, afectând atât siguranța fizică, cât și pe cea emoțională a elevilor. Cuvintele umilitoare adresate inclusiv adulților — „zdrențe de oameni” — au lăsat urme adânci și au amplificat sentimentul de neputință în rândul familiilor.
Potrivit acestor mărturii, semnele de suferință s-ar fi acumulat: reacții de teamă, refuzul de a merge la cursuri, neliniște accentuată. Părinții afirmă că au cerut explicații și măsuri, însă rezultatele ar fi fost palide, în timp ce nevoile speciale ale copiilor au rămas în plan secund.
Într-o instituție care ar trebui să ofere sprijin diferențiat, fiecare decizie educațională trebuie calibrată pe specificul elevilor. Acolo unde apar sensibilități — precum teama de spații înguste — reacția corectă nu poate fi decât una terapeutică și adaptată. A aplica constrângeri fizice sau presiuni verbale intră în contradicție cu orice normă de protecție și respect față de demnitatea umană.
Relatările părinților atrag atenția asupra unui posibil eșec sistemic: lipsa unor mecanisme de consiliere, formare și supervizare care să prevină derapajele și să corecteze prompt comportamentele abuzive. Dincolo de responsabilitatea individuală, școala specială are misiunea de a crea structuri clare de raportare, intervenție și monitorizare, pentru ca orice semnal de risc să fie tratat cu seriozitate.
„Școala specială” nu poate deveni un loc al fricii. Acolo unde elevii sunt cei mai fragili, standardele trebuie să fie cele mai înalte: comunicare non-violentă, intervenții validate profesional, colaborare reală cu familiile și evaluări periodice ale practicilor din clasă și din spațiile anexe, inclusiv toalete și coridoare.
Pe fondul acestor dezvăluiri, discuțiile din comunitate s-au intensificat, iar solicitările de clarificare și de schimbare rămân ferme. Părinții continuă să-și împărtășească experiențele, sperând că vocea lor va duce la o transformare reală a mediului educațional al copiilor lor.
