— Sărut mâna, bunicule, spuse Cristi, încercând să ascundă stânjeneala în spatele unui zâmbet forțat.
Fața bătrânului se lumină imediat.
— Uite-l pe băiatul meu! exclamă el, întinzându-i sacoșa.
I-a povestit pe scurt:
— Am fost în piață cu cireșele și m-am gândit să trec pe la tine. Le-am ales pe cele mai bune.
Cristi luă sacoșa, murmură un „Mulțumesc” și, stângaci, mai adăugă:
— Ce faci? Ești bine?
— Da, răspunse simplu.
— Sigur?
— Sigur.
Bunicul îl privi câteva clipe, fără să înțeleagă de ce nepotul său părea atât de rușinat, apoi nu insistă.
În acel moment, dinspre corpul profesoral se auzi o agitație nervoasă.
Mai mulți profesori discutau în șoaptă, vizibil îngrijorați.
Una dintre ele tocmai primise un telefon: mama ei, care locuia într-un sat din apropiere, căzuse în curte și avea nevoie urgentă de ajutor.
Doar că femeia nu avea mașină, soțul era plecat, iar taxiurile întârziau.
Bunicul ascultă câteva secunde și întrebă calm:
— În ce sat trebuie să ajungeți?
Profesoara menționă localitatea, iar bătrânul zâmbi blând:
— Păi eu merg exact pe drumul acela.
Femeia îl privi surprinsă, apoi întrebă:
— M-ați putea duce?
— Sigur că da, răspunse bunicul fără emfază.
Peste câteva minute, sub privirile mirate ale elevilor și colegilor din catedră, profesoara urca în căruță.
Bunicul își îndemnă calul cu blandete și porni spre ieșirea din oraș, iar toți cei din jur urmăreau scena, mai ales Cristi.
A doua zi, întreaga școală vuia de la o gură la alta.
Profesoara ajunsese la timp, mama ei era bine, iar vestea despre căruța bătrânului circulă mai repede decât se aștepta.
Când Cristi intră în clasă, colegii nu-l lăsară în pace:
— Mă, bunicul tău e tare!
— Cum îl cheamă pe cal?
— Mai vine pe aici?
— Ne plimbă și pe noi?
La început, Cristi crezu că fac glume, însă nu era așa: în fiecare pauză apărea cineva cu aceeași întrebare.
Povestea ajunse și la elevii din alte clase.
Sâmbătă, când merse la bunici, Cristi strânse curajul și-l întreba cu timiditate:
— Bunicule…
— Spune, băiete, răspunse bătrânul cu vocea calmă.
— Colegii mei vor să te cunoască.
Bătrânul izbucni într-un râs sănătos, își luă pălăria de pe cap și, ridicând din umeri, zise:
— Și ce să facă cu mine?
— Vor să îi plimbi cu căruța, explică Cristi.
— Ei, asta n-am mai auzit-o, spuse bunicul, râzând. Dacă sunt cuminți, îi plimb, adăugă el, fără să pară luat în serios.
În săptămâna următoare se întoarse din nou la școală, iar de data aceasta copiii îl așteptau nerăbdători.
În căruța lui avea o găleată mare cu cireșe și câteva sticle cu apă rece.
Când opri lângă poartă, elevii alergară spre el, strigând:
— A venit!
— Uite-l!
— Pot să stau în față?
— Mai avem loc?
— Pot să țin hățurile?
Bunicul răspundea la toate cu răbdare și cu zâmbetul lui obișnuit.
I-a urcat pe rând în căruță și porniră prin oraș, trecând pe lângă parc, stadion, piață și gară.
Copiii râdeau, se bucurau și se simțeau de parcă ar fi fost într-o excursie de neuitat.
La umbra unui copac, bătrânul împarte tuturor cireșe — mânile copiilor se înroșiseră de la suc, fețele le străluceau de bucurie.
Cristi îi privea în tăcere, cu o liniște care nu mai fusese acolo cu o săptămână înainte, când crezuse că bunicul îl făcuse de rușine.
Acum, colegii se certau pentru locurile în căruță și îl întrebau mereu când va mai venii.
Atunci Cristi înțelese ceva esențial:
Toate lucrurile care la paisprezece ani păreau atât de importante — un telefon, niște adidași, vreo modă — nu valorizau cât o singură amintire adevărată.
Un bunic cu suflet mare, un cal blând și o găleată de cireșe reușiseră să dăruiască ceva ce nu putea fi cumpărat: o amintire pe care copiii aveau să o păstreze toată viața.
Pe drumul spre casă, Cristi stătea lângă bunicul lui și ținea hățurile alături de el.
— Ei, ce zici? Le-a plăcut? îl întrebă bătrânul.
Cristi se uită la colegii care râdeau în spatele căruței, apoi la bunicul său, și zâmbi.
— Da, bunicule, răspunse el.
După o pauză mică, mai adăugă:
— Dar cred că mi-a plăcut mie cel mai mult.
Bătrânul doar zâmbi. Uneori, cei mai înțelepți oameni nu țin discursuri. Te lasă să descoperi singur ce contează cu adevărat.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
