Când eram mică, toată lumea spunea că am ochii lui. Gri, ca suprafaţa linişită a Lacului Bicaz când cerul se adună să plouă. Bunica repeta mereu că mă mişc asemeni lui și că chiar degetele sunt ca ale lui. Pentru mulţi ani acea comparaţie mi-a fost de ajuns. Nu aveam altceva.
Tatăl a plecat când aveam şapte ani. Nu îmi amintesc certuri, nici drame doar că a încetat să mai vină. Nu a fost la reprezentaţiile şcolare din Iaşi, nu a văzut cum îmi cade un dinte la Crăciun, nu a auzit cum plâng când nimeni nu vrea să stea cu mine în autobuzul de excursie.
Mama nu vorbea ură. Spunea scurt: Nu ştia să fie tată. Dar nu e vina ta. Şi, deşi voiam să cred că e adevărat, în inima mea rămânea totuşi o mică speranţă: Poate dacă aş fi diferită ar rămâne.
Învăţ să trăiesc fără el. Dar el rămâne în interior. În fiecare întrebare dacă îşi aminteşte de mine. În fiecare fantezie că într-o zi va bate la uşă şi va spune: Îmi pare rău. Am căutat să te găsesc. Mi-a lipsit.
Mă pierd în aceste visuri de ani de zile, chiar şi când devin adultă şi le spun tuturor că subiectul e închis. Nu e închis. Doar am învăţat să ascund durerea în spatele unui zâmbet sarcastic.
Apoi, într-o zi, soarta îmi dă un semnal. Primesc un mesaj de la verişa mea din Chișinău. Scrie: L-am văzut pe tatăl tău. Lucrează într-un atelier. Dacă vrei, îţi pot da adresa. Privesc cu ochii ameţiţi cuvintele. O adresă şi el există.
Merg acolo la câteva zile, cu inima strânsă în gât. Intru în încăpere şi îl găsesc lângă o maşină, părul său cărunt, obosit. Îi privesc profilul și simt tot corpul să se încordeze, nu de furie, ci de ceva adânc, de speranţa ce se zbate cu raţiunea.
Bună ziua mă numesc Ancuța îi spun. Sunt fiica ta.
El mă priveşte, tăcut. Apoi îşi întoarce privirea în jos şi oftează.
Ancuța numele îmi răsună Azi îţi este ziua? întreabă, cu indiferenţă.
Da. E ziua mea.
Nu miam amintit. Îmi pare rău.
Cuvintele lui îmi lovesc mai profund decât orice insultă. În acel moment totul se prăbuşează ani de aşteptare, mii de scenarii în mintea mea în care el plângea, îşi cerea iertare, mă căuta. Şi el nici nu ştia că azi e ziua mea.
Răspund politicos, spun că nu e nicio problemă, că am venit doar să-l văd, că nu aştepţi nimic. Apoi ies. Nu încep să plâng imediat. Lacrimile vin seara, singură, în casă, în linişte, ca să nu audă nimeni. Nu pentru că mam descurajat, ci pentru că, în sfârşit, ştiu că nu mai trebuie să aştepţi.
Întâlnirea nu îmi aduce alinarea căutată, dar aduce altceva: încheierea. Un acord tăcut că nu toate lucrurile pot fi recuperate, că nu toţi suntem gata să ne uităm în ochii trecutului.
După câteva săptămâni îi scriu o scrisoare. Nu cu reproşuri, ci cu adevăr. Spun că am ajuns adultă, că miam construit viaţa fără el, că nu voi mai suna nici căuta. Îi doresc linişte, pentru că şi eu în sfârşit am găsit a mea.
Şi azi, când mă gândesc la tatăl meu, nu mai simt acea gaură din piept. A rămas o urmă, dar nu sângerează. Ştiu că valoarea mea nu depinde de faptul că cineva mă ştie. Şi chiar dacă el nu ma iubit vreodată, eu pot să mă iubesc aşa cum merit.
Uneori încă mă surprind privind la bărbaţi în vârstă din tramvaiul din Timişoara şi, pentru o clipă, mă întreb: La lăsat şi el pe cineva? Apoi vine liniştea, o linişte matură, fără amărăciune.
Pentru că ziua aceea oricât de dureroasă a închis uşile pe care le lasasem întredeschise ani la rând. Şi ştiu că în spatele lor nu aşteaptă nimeni. În faţa mea este încă viaţa mea, nu construită pe dor, ci pe puterea pe care am descoperit-o în mine.
