Viorica Dăncilă, fost prim-ministru al României, povestește astăzi despre una dintre cele mai dureroase experiențe din viața sa: pierderea mamei. Episodul a intervenit în timpul mandatului ei de europarlamentar și a lăsat urme adânci, în condițiile în care obligațiile profesionale îi limitau foarte mult prezența acasă.
Ce regretă după pierderea mamei
Deși a fost mereu prezentă pe scena publică și a ocupat funcții importante, viața personală a lui Viorica Dăncilă a fost marcată de momente sensibile. Relația cu mama sa fusese apropiată: nu doar o legătură obișnuită părinte-copil, ci și o prietenie sinceră și o sursă de sprijin moral în clipe grele. După ce a pierdut-o, Dăncilă mărturisește că regretă timpul pe care nu l-a petrecut cu ea din cauza calendarului încărcat.
„Eram apropiată de ambii părinți. Nu am făcut aceste diferențe niciodată. Mi-am iubit părinții, mi-am iubit foarte mult mama, care pentru mine nu a fost doar o mamă, a fost și prietena mea, omul în care am avut o încredere deplină și care m-a îndrumat atunci când mi-a fost greu.”
Fosta prim-ministră spune că, pe durata mandatelor europene, deplasările frecvente au redus mult întâlnirile cu familia. În multe luni, vizitele acasă se rezumau la doar câteva ocazii — situație pe care o regretă acum profund. Pentru a sublinia acest regret, în unele pasaje declarației sale apar cuvinte pline de emoție, pe care le-a pronunțat cu greutate în fața camerei.
Unele fragmente din amintirile sale pot părea cutremurătoare: „Regret acum că am stat foarte puțin, aș fi dorit să stau mai mult.” Această remarcă reflectă nevoia umană de a recupera clipele pierdute, dar și limitările impuse de viața publică.
Cum a aflat despre deces
Momentul în care a primit vestea morții mamei a fost unul neașteptat și șocant. Se afla în străinătate pentru îndatoririle de europarlamentar, iar vestea i-a întrerupt planurile și i-a golit pentru o vreme orice chef de viață publică. Drumul către casă i s-a părut, ulterior, interminabil — un traseu marcat de singurătate și regrete.
Viorica Dăncilă evocă cu sinceritate modul în care poziția sa i-a dictat ritmul: între deplasări oficiale și obligativități, timpul petrecut cu cei dragi a devenit rar. Această realitate este una cu care mulți politicieni se confruntă, dar pentru ea a avut un cost personal important.
Relatări ca aceasta pun în lumină fațeta umană din spatele imaginii publice: responsabilități, vulnerabilitate și nevoia de conectare cu familia. În spațiul public, astfel de mărturii amintesc publicului că în spatele deciziilor oficiale rămân vieți personale complicate, marcate de pierderi și regrete.
Declarațiile ei, rostite cu emoție, nu caută justificări politice, ci transmit o poveste intimă despre iubire, pierdere și conștientizarea faptului că timpul este ireversibil.
