Corina avea 42 de ani și mergea în fiecare vineri la cimitirul din marginea orașului, la mormântul mamei ei. Drumul spre alee trecea, de fiecare dată, pe lângă un mormânt vechi, aproape uitat, pe care scria doar un nume de femeie și doi ani — anul nașterii și anul morții, la doar 24 de distanță unul de altul.
Ce o intrigase pe Corina de luni de zile era că mormântul acela, spre deosebire de altele din jur, avea mereu flori proaspete. Niciodată ofilite, niciodată lipsă. Cineva trecea pe acolo constant, dar Corina nu se întâlnise niciodată cu persoana respectivă.
O întrebare care n-o lăsa în pace
La început nu s-a gândit prea mult la asta. Dar, cu timpul, curiozitatea a început s-o roadă. Cine ținea atât de mult la o femeie moartă de aproape treizeci de ani, încât să vină săptămânal, fără să rateze niciodată? Nu era nimeni din familie — administratorul cimitirului îi spusese, cândva, că nimeni nu mai plătise întreținerea locului de foarte mulți ani.
Într-o vineri, Corina a ajuns puțin mai devreme decât de obicei și a văzut, de departe, un bărbat în vârstă, îngrijit, care tocmai așeza un buchet nou lângă piatra funerară. S-a apropiat, cu grijă să nu-l sperie, și l-a întrebat, simplu, cine fusese femeia.
Bărbatul a privit-o lung, apoi i-a spus că fusese logodnica lui, cu mult timp în urmă, înainte ca el să plece la muncă în altă țară pentru câțiva ani. Se stinsese brusc, dintr-o boală descoperită prea târziu, chiar înainte ca el să se întoarcă. N-a mai apucat s-o vadă vie.
Ce a aflat Corina abia mai târziu
Ce a urmat a fost și mai neașteptat. Bărbatul, pe nume Vasile, i-a povestit că, în ultimii ani ai vieții ei, femeia lucrase ca infirmieră la un azil de bătrâni din apropiere — exact locul unde, cu mulți ani mai târziu, ajunsese să locuiască mama Corinei, în ultimele luni de viață.
Corina și-a amintit brusc de o poveste pe care mama ei o repetase de multe ori: despre o infirmieră tânără, blândă, care stătuse cu ea nopți întregi când era speriată, cu ani buni în urmă, într-un alt oraș, înainte ca familia să se mute. Numele se potrivea. Chiar mama Corinei, fără să știe, primise grijă de la femeia din mormântul acela, cu ani înainte ca fiica ei să înceapă să treacă pe acolo din întâmplare.
Vasile a rămas fără cuvinte când a auzit povestea. Nu se gândise niciodată că firul acela din trecut avea să ajungă, atât de ocolit, până la o necunoscută care venea vinerea la mormântul mamei ei, la doar câțiva pași distanță.
De atunci, Corina și Vasile au ajuns să vină uneori împreună, vinerea, fiecare la mormântul lui, dar oprindu-se mereu și la celălalt, ca să lase câte o floare. Corina spune că, oricât ar părea de neobișnuit, simte că cele două femei — mama ei și necunoscuta din mormântul de alături — au rămas, cumva, legate una de cealaltă, chiar și după atâția ani.
Această poveste este ficțiune, creată în scop de divertisment. Orice asemănare cu persoane sau evenimente reale este întâmplătoare.
