Din 2022 mama face tratament oncologic la spitalul San Donato, de lângă Milano, o dată la trei săptămâni. Nu urc de fiecare dată cu ea. Sunt și zile în care o las în fața spitalului, iar ea merge singură. După atâta timp, drumul a intrat în rutina familiei noastre, chiar dacă obișnuința nu ne scapă de griji. Astăzi o însoțesc la etajul trei, unde, pe același nivel cu oncologia, se află secția de cardiochirurgie pediatrică. Eu sunt aici pentru mama. Alți părinți sunt aici pentru copiii lor, unii atât de mici încât primele luni de viață înseamnă deja spitale, investigații și o operație pe inimă.
Știam de secția asta. Auzisem și despre copii aduși din România pentru intervenții complicate, despre asociații care ajutau familiile să ajungă aici, despre medici cărora părinții le încredințau un copil foarte mic și o speranță enormă. Astăzi, fiind din nou la spital, mă opresc asupra acestei povești.
Pe un panou expus în spital, România este colorată în roșu. Târgu Mureș, Timișoara, Cluj, București. Nume pe care le știm, într-un loc în care aproape totul trebuie învățat din mers: limba, procedurile, explicațiile medicale, drumul până la salon. Deasupra hărții scrie „Progetto Romania” si alături sunt fotografii cu un spital, aparatură medicală, o echipă de oameni și o fetiță.
Mă uit la panou de fiecare dată cu gândul la părinții care au trecut pe aici. Într-o fotografie de proiect, un copil poate ocupa doar câțiva centimetri. Pentru familia lui, în perioada aceea, nimic altceva nu a avut mai multă importanță.
Eu vin aici ca fiu. Dar despre o secție în care sunt operați copii pe inimă nu mai pot să scriu fără să mă gândesc și ca tată. Încerc să-mi imaginez cum primești vestea că bebelușul tău are nevoie de o intervenție. Cum asculți explicația până la capăt, cum reții termenii, cum ajungi să întrebi lucruri despre care, cu puțin timp înainte, nici nu știai că există. Nu știu ce simt părinții aceștia. Pot însă să înțeleg de ce povestea lor merită ascultată până la capăt.
Legătura cu România, despre care auzisem în treacăt, este documentată. În august 2022, Ministerul Sănătății anunța că aproximativ 600 de copii fuseseră transferați și operați la San Donato în cadrul colaborării româno-italiene. Acesta era bilanțul comunicat atunci, nu numărul actual al pacienților. În același comunicat erau menționate aproximativ 1.700 de intervenții realizate în spitale din România prin această colaborare.
Sunt cifre care se citesc repede. Fiecare dintre ele a însemnat însă un diagnostic, o familie, o echipă medicală și o operație. În cazul copiilor transferați, a însemnat și plecarea într-o altă țară pentru tratament.
San Donato are o experiență îndelungată în tratarea cardiopatiilor congenitale, afecțiuni ale inimii prezente de la naștere. Într-o prezentare publicată în 2019, spitalul preciza că îngrijea de peste douăzeci de ani copii români cu malformații cardiace complexe. Relația aceasta nu a început, așadar, cu o singură campanie și nici cu un singur caz care a impresionat publicul.
Despre legătura dintre români și italieni vorbim adesea prin cifre: câți suntem aici, unde muncim, cât trimitem acasă. Vorbim și despre prejudecăți, despre felul în care suntem priviți, despre nevoia de a explica mereu cine suntem. În spitalul ăsta, legătura capătă un înțeles mult mai apropiat de viața fiecăruia.
În anii în care atât de mulți dintre noi am plecat spre Italia ca să ne construim o viață, între cele două țări s-au legat și drumuri de care aflăm mai rar, până când avem nevoie de ele. Drumuri făcute de medici, de voluntari și de părinți cu un copil bolnav. Cred că și această parte a relației noastre merită povestită: ce au reușit să facă împreună oameni din ambele țări, astfel încât o familie să aibă o șansă în plus de a-și vedea copilul crescând.
Am venit aici pentru mama și grija pentru ea rămâne cu mine. Pe același etaj există însă și grija unor părinți pentru copiii lor, aflați la începutul vieții. Nu mă face să-mi simt propria teamă mai mică. Mă face să înțeleg cât de multe povești încap într-un spital, dincolo de cea cu care intră fiecare dintre noi.
Eu îmi doresc să mai am timp cu mama. Ei își doresc să-și vadă copiii crescând. La etajul trei, viitorul înseamnă și lucrurile pe care, în afara spitalului, le considerăm de la sine înțelese. să mergem acasă, să ne așezăm la masă, să fim împreună și mâine.
