Numărătoarea a ajuns la cinci minute.
Râsetele încă umpleau sala, ca un ecou care nu se mai termină. Muzica urla plină de viață, paharele se loveau vesel, iar chipurile străluceau în lumini de neon. În mijlocul acestui iureș, inima mea bătea liniștită. Prea liniștită pentru o mireasă pe care tocmai o făcuseră de râs.
Mi-am coborât privirea spre buchet, strângând tulpinile dintre degete ca pe o ancoră.
Telefonul vibra, discret, ascuns între flori.
Mesajul era scurt: „Toate semnăturile sunt gata.”
În acea clipă, Dorin Munteanu s-a ridicat din nou, drept, mândru, sigur pe el, stăpân peste sală și peste viitor.
— Dragi invitați, vreau să vă mulțumesc că sunteți alături de noi într-o zi atât de importantă. Familia noastră intră într-o nouă etapă. O etapă mare.
Zâmbea larg, cu aerul omului care urmează să câștige. Știa că în doar câteva minute va fi anunțată tranzacția ce urma să-i salveze compania. Presa aștepta deja afară, pregătită.
Trei minute.
M-am uitat la Emil. Era amețit de succes, nu de alcool. Ochii lui treceau prin mine, ca și cum nu mai existam. Eu, mireasa, devenisem decor.
Două minute.
Am făcut un pas din rând. Microfonul încă era deschis. Niciun braț, nicio voce nu s-a ridicat să mă oprească. Cine ar fi intervenit? Mireasa cea „proastă” nu părea o amenințare.
— Aș vrea și eu să spun ceva, am rostit calm, fără grabă.
În clipa aceea, sala a amuțit. Zgomotul s-a strâns într-un gol elastic.
Cătălina m-a privit cu vădit dispreț, de parcă ar fi dat din drum o pată.
— Hai, draga mea, nu ne plictisi…
Am zâmbit încet, fără ostentație.
— Vreau doar să mulțumesc familiei Munteanu. Pentru că m-au primit exact așa cum sunt.
Un murmur a trecut din masă în masă, ca o undă scurtă.
— Casieră. Săracă. Fără rochie scumpă.
Am scos telefonul din buchet și l-am ridicat, la vedere, ca pe o probă.
— Și pentru că mi-au vândut, fără să știe, propria lor companie.
Liniște.
Absolută.
— Tranzacția de azi, am continuat, privind drept către Dorin, a fost făcută printr-un fond de investiții. Fondul meu.
I s-a scurs culoarea din obraji, ca și cum cineva ar fi stins lumina doar pe chipul lui.
— Algoritmul pe care l-ai furat de la tatăl meu are o clauză ascunsă. Una pe care doar el o știa. Și pe care eu am activat-o acum un minut.
Telefonul lui a început să sune. Apoi al altora. Tonuri scurte, vibrante, în cascadă.
Apoi haos. Voci ridicate, întrebări, priviri confuze care se loveau una de alta, ca niște păsări prinse în tavan.
— Firma Munteanu IT este oficial sub noua conducere, am spus apăsat. A mea.
Emil m-a apucat de braț, într-un gest precipitat.
— Ce-ai făcut?!
Mi-am desprins mâna, fără să clipesc.
— Exact ce meritai.
M-am întors spre invitați. I-am privit pe rând, fără umbră de teamă.
— Vă mulțumesc pentru prezență. Masa e plătită. Petrecerea e a voastră.
Am ieșit din sală cu spatele drept, pașii mei ecouați de podeaua lucioasă.
Afară, aerul era rece. Curat. Ca o fereastră deschisă după prea mult fum.
Pentru prima dată după mulți ani, am respirat fără greutate. Fără rușine. Fără datoria de a dovedi ceva cuiva.
Nu eram fata săracă de care râdeau.
Eram femeia care și-a făcut dreptate.
Și am plecat, lăsând în urmă un imperiu prăbușit și o rochie de 400 de lei care, brusc, valora mai mult decât toată aroganța lor.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
