Băiatul meu.
Vlad al meu.
Copilul pe care l-am adus pe lume într-o noapte de iarnă.
Băiatul care plângea când dădea peste o pasăre moartă.
Cel care mă săruta pe frunte înainte să plec la lucru.
Bărbatul pe care tocmai îl cununasem, între flori, muzică și aplauze.
Mi-am lăsat privirea peste Irina.
Pe încheietura ei rămăseseră urme.
Patru amprente vineții.
Semnul unei mâini.
Semnul unei amenințări.
Am tras cearșaful, ascunzându-i încheietura.
— Irina, mamă… trezește-te.
S-a mișcat ușor.
A deschis ochii cu efort.
Când m-a zărit, a încercat să se ridice, dar a scos un geamăt de durere.
— Nu… vă rog…
— Sunt Maria.
Ochii i s-au umplut de spaimă.
Nu de ușurare.
De groază.
De parcă și numele nostru ar fi durut-o.
— Unde e Vlad? am întrebat.
A închis ochii.
O lacrimă i s-a scurs spre ureche.
— Nu-l lăsați să intre.
Mi s-au tăiat picioarele.
— Ce ți-a făcut?
Irina a clătinat din cap.
— Nu pot să spun.
— Ba poți. Sunt aici.
M-a privit cu o tristețe care nu-și avea locul pe chipul unei mirese.
Părea o femeie care fugise toată viața.
— Nu știți cine e fiul dumneavoastră.
Vorba asta m-a lovit mai tare decât o palmă.
Am vrut să-l apăr.
Să spun: „ai grijă ce vorbești”.
Să fiu iar mama oarbă care fusesem mereu.
Dar atunci, de jos, s-a auzit vocea lui Vlad.
— Mamă!
Irina s-a făcut albă ca varul.
Mi-a prins mâna cu disperare.
— Ascundeți-mă.
— Ce?
— Vă rog. Dacă află că m-am trezit, o să mă ducă la ei.
— La cine?
Irina a privit spre ușă.
Apoi spre dulap.
Și a șoptit:
— La cei care au plătit nunta.
Am simțit cum casa întreagă se strâmbă în jurul meu.
Jos, Vlad a strigat din nou:
— Mamă! Ești sus?
Nu i-am răspuns.
Irina a băgat mâna sub pernă și a scos ceva învelit într-un șervețel pătat de sânge.
Mi l-a așezat în palmă.
— Ascundeți-l. Dacă pățesc ceva, dați-l poliției.
Înainte să apuc să-l deschid, am auzit pașii lui Vlad pe scări.
Încet.
Greați.
De parcă știa deja că l-am văzut așa cum e.
Am simțit că-mi încremenește inima.
Pașii lui s-au oprit aproape de ușă.
Irina tremura atât de tare, încât cearșaful foșnea pe ea.
Iar eu… eu încă încercam să-mi conving mintea că trebuie să existe o explicație.
Orice mamă vrea să creadă asta.
Că băiatul ei nu poate fi monstrul din poveste.
Dar camera vorbea de la sine.
Am strecurat la repezeală obiectul pătat de sânge în buzunarul șorțului.
Apoi i-am tras pătura mai bine peste umeri Irinei.
— Nu scoate un sunet, i-am șoptit.
Ușa s-a deschis fără bătaie.
Vlad a intrat zâmbind.
Dar când m-a văzut lângă pat, zâmbetul i s-a stins pe loc.
— Ce cauți aici?
Pentru prima oară în viața mea, mi-a fost frică de propriul copil.
Nu țipa.
Nu părea băut.
Era liniștit.
Iar liniștea aceea era mai înfricoșătoare decât orice scandal.
— Am venit să vă trezesc, am zis.
Vocea mi-a ieșit ciudat de subțire.
Privirea lui a fugit întâi spre Irina.
Apoi spre oglindă.
Și pentru o clipă i s-a schimbat fața.
Furie rece.
Animalică.
A mers drept la oglindă și a șters mesajul cu palma,
atât de tare încât și-a mânjit degetele cu ruj.
— Exagerează, a spus scurt.
Mi s-a strâns stomacul.
— Cine exagerează?
Nici măcar nu m-a privit.
— Irina. A făcut o scenă azi-noapte.
Am privit spre fată.
Avea ochii închiși, dar lacrimile îi curgeau pe tâmple.
— O scenă? am întrebat.
Vlad a oftat, iritat.
— Mamă, nu începe și tu. E sensibilă. A băut. S-a dezechilibrat.
Atunci i-am observat urmele de pe mâini.
Zgârieturi.
Piele ruptă.
Nu de la un accident.
De la o luptă.
Mi s-a făcut greață.
— Vlad… ce ai făcut?
În sfârșit s-a uitat la mine.
Și în privirea lui am văzut ceva ce nu-i știam.
Dispreț.
— Tu mereu dramatizezi.
A făcut un pas spre pat.
Irina s-a strâns într-un colț al saltelei,
de parcă trupul ei recunoștea pericolul înaintea minții.
Atunci, în mine, ceva s-a rupt.
Pentru că frica aceea nu se poate mima.
Nu așa.
Nu până-n măduvă.
M-am așezat în fața lui fără să mai gândesc.
— Nu te apropii de ea.
Vlad a rămas nemișcat.
— Dă-te la o parte.
— Nu.
Vocea mea a ieșit mai tare decât mă simțeam.
Jos se auzeau rudele râzând.
Farfurii.
Muzică.
Viața își vedea de drum sub acoperișul unei case în care tocmai ieșise la lumină ceva îngrozitor.
Vlad și-a încleștat maxilarul.
— Mamă, nu înțelegi.
— Atunci explică-mi.
A râs scurt.
Fără urmă de umor.
— Nu pot acum.
Și atunci am înțeles că putea.
Doar că nu voia.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
