Salonul a amuțit.
Paula s-a uitat la copilă ca și cum ar fi văzut o fantomă, incapabilă să-și ascundă mirarea.
— Ce ai spus?
— Că a plâns, a repetat Luiza, stăpânindu-și emoția. — Nu cu ochii, dar mâna lui s-a strâns foarte tare.
Avocatul s-a grăbit să intervină.
— Este doar o copilă. Spune prostii.
Dar Elena deja observase ceva ce nu mai putea ignora.
Mâna lui Alexandru încă o ținea ferm pe cea a fetiței.
Pe monitor au reapărut acele mici reacții discrete, cele care nu se vedeau niciodată când erau prin preajmă alții.
Paula s-a apropiat de pat, încercând să-l cheme înapoi.
— Alexandru, iubire, sunt eu.
Nimic.
Monitorul a rămas aproape neschimbat, liniile lui tăcute.
Atunci, Luiza a început din nou să fredoneze același cântec.
Imediat, pulsul s-a modificat.
Elena și medicul de gardă s-au privit fără cuvinte, înțelegând amândoi.
Nu mai putea fi o coincidență.
În zilele următoare, spitalul i-a permis Luizei să-l viziteze pentru scurte perioade.
Fetița îi citea povești, cu voce joasă.
Îi povestea întâmplări de la școală, lucruri mărunte din viața ei.
Îi vorbea și despre mama ei.
De fiecare dată apăreau reacții.
Mici.
Dar reale.
Într-o după-amiază, când Paula și avocatul credeau că salonul este gol, au intrat ca să discute în voie.
Nu știau că Luiza stătea după perdea, desenând în liniște.
— Trebuie să semnăm imediat după ce este declarat incapabil, a spus avocatul, pe un ton grăbit.
— Știu, a răspuns Paula, sigură pe ea. — După aceea, totul va fi al meu.
— Iar dacă își revine?
Paula a tăcut o clipă, apois și-a înăsprit glasul.
— Nu își va reveni.
Răceala din vocea ei a făcut-o pe Luiza să înghețe.
— Și accidentul?, a întrebat avocatul.
— A fost suficient de convenabil. Nimeni nu mai pune întrebări.
Fetița nu a înțeles totul.
Dar a înțeles destul.
În seara aceea i-a povestit Elenei tot ce auzise.
La început, asistenta a bănuit că e doar imaginația unui copil.
Totuși, ceva nu-i dădea pace, o neliniște care se tot întorcea.
Așa că a discutat cu medicul șef.
Au cerut acces la dosarul complet al accidentului, hotărâți să lămurească neclaritățile.
Și atunci au început să apară neconcordanțele.
Martori dispăruți.
Declarații contradictorii.
Camere de supraveghere lipsă.
Totul suficient de ciudat cât să atragă atenția autorităților.
În aceeași perioadă, starea lui Alexandru a continuat să se îmbunătățească, pas cu pas.
Într-o dimineață, când Luiza îi cânta iar melodia preferată, monitorul a început să indice o activitate neobișnuită.
Degetele lui s-au mișcat.
Apoi pleoapele i-au tresărit.
Elena a chemat imediat medicii.
Luiza a rămas lipită de marginea patului, neclintită.
— Domnule Alexandru, a spus ea încet. — Trebuie să vă treziți.
Câteva secunde mai târziu, ochii bărbatului s-au deschis.
Pentru prima dată după trei luni.
Toată lumea a rămas fără cuvinte.
Alexandru era confuz.
Slăbit.
Dar conștient.
Primul lucru pe care l-a făcut a fost să caute cu privirea fetița.
— Tu… ai cântat?
Vocea îi era abia auzită.
Luiza a dat din cap.
Alexandru a zâmbit slab.
— Știam că aud pe cineva.
Câteva săptămâni mai târziu, ancheta a scos la lumină adevărul.
Accidentul nu fusese atât de întâmplător pe cât păruse la început.
Paula și avocatul urmăreau de mult timp controlul averii lui Alexandru.
Iar conversațiile lor, împreună cu alte probe descoperite ulterior, au fost suficiente pentru a declanșa investigații serioase.
Logodna a fost anulată.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
