Darian a rămas nemișcat câteva secunde, înfășurând-o în brațe, simțind cum respirația ei se oprește. Nu mai era femeia vibrantă pe care o lăsase acasă. Fața ei, zdrențuită până la măduva oaselor, ca și cum cineva i-ar fi stors anii, îl atrăgea.
„De când?”, a întrebat el, aproape în șoaptă.
Lenuta a ezitat.
„De mult timp… de când ai ieșit mai des în oraș. La început, era doar „ajuta-mă puțin”, apoi „nu-l cheltui” și apoi… a devenit normal.”
Normal.
Cuvântul l-a lovit mai tare decât orice altceva.
Și-a luat farfuria de pe masă și s-a uitat la ea. Orez fad, cafea diluată cu apă. Și-a încleștat maxilarul.
„Mănânci asta… și dau o petrecere în fața ta?”
Lenuta a ridicat din umeri.
„Nu voiam un scandal. E mama ta… sora ta. Au spus că ești ocupat, că nu are rost să te streseze.”
Darian a simțit că i se învârte capul. Cinci ani de muncă. Cinci ani de nopți nedormite. Și femeia pentru care făcuse totul trăia ca o servitoare în propria ei casă.
A luat-o de mână.
„Vino.”
„Unde?”
„Cu mine.”
Au intrat în sufragerie. Muzica s-a stins încet, iar unul câte unul, privirile s-au îndreptat spre ei. Lenuța s-a ghemuit lângă el, jenată de vechiul ei halat de baie.
„Mamă”, a spus Darian calm, aproape prea calm. „Spune-mi… de ce spală soția mea oale în bucătăria veche?”
Mătușa Parashiva a forțat un râs.
„Haide, draga mea, exagerezi. A vrut să ajute?”
„A vrut?” Darian și-a ridicat vocea. „Cât ai plătit pentru mâncarea aia?”
Camelia a intervenit rapid. „Nu fi dramatic. Casa e mare, sunt o mulțime de cheltuieli…”
„Cheltuieli?” Darian și-a scos telefonul. „Am toate transferurile. Toate sumele. Unde sunt banii?”
Nimeni nu a mai vorbit.
„De azi”, a continuat el, „nu mai gestionezi nimic. Conturile sunt blocate. Mașinile sunt vândute. Casa asta… nu mai e a ta.”
„Ce vrei să spui?” a strigat fratele său. „Suntem familie!”
Darian s-a uitat la Lenuta.
„Familia mea e aici.”
A doua zi, Lenuta s-a trezit într-un apartament mic și luminos, lângă parc. Fără servitori. Fără presiune. Doar liniște. Darian i-a gătit-o singur. Supă simplă, exact ca acasă.
„Nu vreau palate”, i-a spus ea. „Vreau respect.”
El a dat din cap.„Și îl vei avea.”
Au urmat luni de reconstrucție. Nu a fost ușor. Darian a mers la terapie cu ea. A învățat să asculte. Să fii aici și acum. Să nu mai crezi că banii rezolvă totul.
Într-o duminică, stăteau pe o bancă și mâncau covrigi calzi.
„Știi”, a spus Lenuta, zâmbind timid, „pentru prima dată… mă simt ca acasă.”
Darian i-a strâns mâna.
Palatul nu mai conta.
Ceea ce contează este bărbatul care va fi acolo pentru tine atunci când vei rămâne fără nimic.
