Am închis ușa în urma mea cu inima strânsă, dar fruntea sus. Aerul rece al serii mi-a tăiat respirația, ca și cum orașul ar fi vrut să mă întoarcă din drum. Dar nu mai exista cale de întoarcere.
Am ajuns la Trattoria lui Dinu cu câteva minute înainte. Lumina caldă, adierea de busuioc și vin roșu, muzica italiană – toate mi-au răscolit amintirile. Tot aici, la masa din colț, Mihai îngenunchease în urmă cu opt ani, cu un inel simplu, spunând că vrea să îmbătrânim împreună.
Acum urma să-l privesc în ochi în timp ce îi servea aceleași minciuni altei femei. Dan a apărut la scurt timp, într-o cămașă gri, cu o expresie în care se amestecau confuzia și neliniștea. I-am făcut semn să se așeze.
— Mulțumesc că ai venit, am spus, abia ținându-mi vocea sub control.
— Desigur… Dar ce se întâmplă?
I-am întins telefonul. Notificarea, rezervarea, ora, locul. Am văzut cum, dintr-odată, fața i s-a schimbat.
— Nu se poate, Irina n-ar face așa ceva…
— Ba da, Dan. Fix acum. Cu Mihai. Uite-i.
Am arătat discret spre masa din mijloc, unde tocmai se așezaseră. El îi zâmbea atingându-i mâna, iar ea se prefăcea stânjenită. Priveliștea aceea mi-a oprit răsuflarea.
Dan a rămas mut. Degetele i s-au încleștat pe marginea mesei. După câteva clipe, a ridicat ochii spre mine.
— Ce vrei să facem?
Am zâmbit amar.
— Nimic care să ne coboare. Doar să le arătăm că știm.
A apărut chelnerul să ne ia comanda.
— Două pahare de vin roșu și o porție de demnitate, vă rog, am șoptit cu un fel de ironie. Dan a râs strâns, dar în privire i s-a aprins un respect tăcut.
Am ridicat paharul și, peste marginea lui, l-am privit direct pe Mihai. A încremenit. Irina s-a întors și, când m-a zărit, i s-a stins zâmbetul.
Am ciocnit cu Dan și am rostit limpede, fără să-mi pese cine aude:
— Pentru adevăr.
În liniștea care a urmat se auzeau doar bătăile inimilor noastre. Mihai s-a ridicat încet și a făcut câțiva pași spre noi, dar Dan a fost primul care s-a ridicat.
— Cred că fiecare dintre noi are ceva de discutat acasă, a zis calm, cu o privire rece.
Mihai a încercat să spună ceva, dar m-am ridicat și eu înaintea lui.
— Nu te mai obosi, i-am tăiat-o. Nu mai ai nimic de explicat.
Am lăsat banii de vin pe masă și am ieșit, cu Dan alături. Pe trotuar, vântul rece mi-a ridicat părul, dar nu-mi mai păsa. În sfârșit, simțeam că pot respira.
Ne-am oprit lângă mașină. Dan m-a privit îndelung.
— Ana, nu știu dacă să te felicit sau să plâng pentru tine.
— Nici eu, am zâmbit amar. Dar știu sigur că n-o să mai plâng pentru el.
Ne-am luat rămas bun fără promisiuni, doar cu tăcerea aceea a oamenilor care au pierdut și, totuși, s-au regăsit într-o singură seară.
Acasă, mi-am scos verigheta și am așezat-o pe masă. Casa era cufundată în liniște. M-am uitat pe fereastră și am simțit o tihnă ciudată, dar frumoasă. Nu era un sfârșit; era, mai degrabă, un început.
Am aprins o lumânare și mi-am spus în gând, așa cum zicea mama: „Demnitatea, fata mea, e cel mai frumos parfum al unei femei.” Și, pentru prima dată după mult timp, am zâmbit cu adevărat.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
