Redactia Pauza de Stiri

Am ieșit din spital cu pași rari, dar mintea îmi alerga mai repede ca niciodată. Aerul de afară era rece, iar Brașovul își vedea liniștit de treabă, de parcă lumea mea nu tocmai se prăbușise. În mașină, am stat câteva minute cu mâinile pe volan, respirând adânc. Nu mai plângeam. Lacrimile se terminaseră. În locul […]

Au trecut douăzeci de ani. Fetele nu mai erau copile desculțe, ci femei încrezătoare, purtând uniforma albă, cămașa apretată și epoletul care le dădea putere și mândrie. Când au apărut în fața tatălui lor, el nu le-a recunoscut din prima clipă. Ochii lui obosiți au clipit neîncrezători, ca și cum ar fi văzut o nălucă.

Durerea l-a lovit pe Pavel ca un trăsnet. Nu era o simplă arsură. Era foc curat. Ochii i s-au umezit, respira sacadat, iar mâna îi tremura pe masă. — Ce-ai pus în ele?! — a reușit să bolborosească, cu voce stinsă. Elena nu s-a ridicat imediat. L-a privit calm, fără grabă, cu aceeași liniște pe

— Ai auzit? spuse una dintre infirmiere, în timp ce își potrivea halatul.— Cum să nu… păcat de omul ăla. Dar dacă fratele lui chiar vine, poate mai are o șansă. Vera simți cum îi fuge pământul de sub picioare.Fratele lui? Florin îi spusese mereu că e singur pe lume. Că părinții i-au murit devreme

Am ieșit din sală ținând-o pe mama de braț. Nu plângea. Nici eu. Afară era răcoare, iar luminile hotelului păreau brusc reci și false. Mama a respirat adânc, ca și cum voia să spună ceva, dar s-a oprit. Am urcat în mașină și am plecat fără să ne uităm înapoi. În noaptea aceea n-am dormit.

Am coborât din mașină cu pași nesiguri. Inima îmi bătea în gât. Tot ce vedeam în fața mea nu se lega cu femeia bolnavă, cu pensia mică, cu mulțumirile scrise scurt la final de lună. Am bătut la poartă. Nimeni. Am bătut din nou, mai tare. În cele din urmă, ușa s-a deschis. Nu Clara.

Diana a râs, sprijinindu-și fruntea de umărul lui: — Lasă, că nu mă stric așa ușor. Dar, în sufletul ei, emoțiile se amestecau. Bucurie, teamă, speranță, grijă. Vârsta, drumul, mutările, viața militară… toate îi treceau prin minte. Se așezase pe pat și și-a mângâiat burtica abia închipuită, încercând să simtă ceva, orice. Iar Matei, cu

Cuvintele ei m-au lovit direct în suflet. Am simțit cum mi se încălzesc obrajii și cum lacrimile îmi urcă în ochi. Am dat doar din cap, fără să pot spune nimic. Parcă îmi înțepenise glasul. Loredana mi-a strâns mâna și mai tare. „Mamă… nu-mi vine să cred că ai păstrat-o atâția ani.” Apoi și-a ridicat