Pe scara blocului, Raluca a găsit un portofel plin și, după câteva ezitări, a sunat la numărul de pe un bilețel din interior. La capătul firului, un anume Mihai a întrebat dacă nu cumva e portofelul mamei lui. Iar în buletin era alt nume.
De aici a pornit totul.
— Bună ziua, sunt Raluca, de la scara B. Am găsit portofelul pe trepte, lângă etajul doi, a spus ea, încercând să-și potolească glasul.
— Vă mulțumesc mult, a răspuns Mihai. E al mamei mele, Elena. I-am pus acum ceva timp bilețelul cu numărul meu, tocmai pentru astfel de situații. Ea se emoționează ușor și nu ține minte numerele. Locuiește la etajul unu, ușa cu ghivecele albastre.
Raluca a închis și s-a uitat spre vecinii strânși în semicerc. Administratorul Florin a dat din cap: Hai, mergem împreună. Doamna Sanda își ținea geanta strâns la piept, iar Cătălin, elegant și grăbit, ridica din sprânceană.
— Eu tot cred că e al meu, a zis el, apăsat. Am pierdut azi dimineață ceva asemănător.
— Atunci trebuie să știți ce e înăuntru, a spus calm Raluca. Nu sumele, ci ceva personal.
Au ajuns la ușa cu ghivecele albastre. A deschis o femeie cu părul prins într-un coc mic și cu palmele ușor tremurânde.
— Eu sunt Elena, a zâmbit ea. Mi-am dat seama acum, când am căutat cheile… portofelul nu era în geantă.
Florin a propus să verifice împreună, pe hol, discret. Raluca a deschis cu grijă: carduri vechi, o poză îngălbenită cu doi copii pe o bancă, un bilet de troleu păstrat ca amintire și, la mijloc, un bilet mic: „Dacă citești asta, sună la Mihai.”
— Puteți spune ceva ce numai dumneavoastră știți că se află înăuntru? a întrebat Florin.
Elena a clipit des.
— E o listă de cumpărături pliată în trei, scrisă de mine cu pix albastru. În colț am notat „rame foto”, pentru că vreau să pun la panoul de la parter fotografii cu locatarii mai vechi. Și mai e o rețetă de plăcintă cu mere, pe hârtie pătată. O țin mereu cu mine, că mă întreabă nepoata proporțiile.
Exact așa era. Cătălin și-a dres glasul.
— Îmi cer scuze, m-am grăbit. Mi-am amintit acum că al meu are căptușeală roșie, a zis, ușor jenat. Am presupus.
Doamna Sanda a făcut un pas înapoi. Raluca i-a întâlnit privirea, fără reproș.
— Se mai întâmplă, a spus ea simplu. Important e că ne-am lămurit corect.
Elena și-a strâns portofelul la piept, apoi s-a uitat la Raluca.
— Știți de ce voiam ramele? a întrebat ea, cu voce joasă. Anul acesta se fac 30 de ani de când stăm aici. M-am gândit să adun poze vechi și noi, să le prindem frumos, cu nume și povești scurte. Să ne amintim că suntem mai mult decât uși aliniate pe un hol.
În liniștea aceea caldă, Cătălin a inspirat adânc.
— Plătesc eu ramele. Și tipăriturile. Considerați că e modul meu de a-mi cere scuze, a spus el, sincer.
Doamna Sanda a zâmbit stingher.
— Iar eu aduc plăcinta cu mere. Dar o vreau după rețeta aceea, a glumit ea, cu ochii la biletul pătat.
Au râs cu toții. Raluca a simțit cum scara blocului, aceea pe care o lua zilnic pe fugă, devenea brusc un loc viu. Elena a intrat în casă și s-a întors cu un mic portofel din pânză cusută manual, cu două inițiale la colț.
— Pentru dumneata. Nu de valoare, dar făcut cu grijă. Ca bilețelul acela, a spus ea.
Mai târziu, în seara în care au pus primele fotografii pe panou, Florin a notat cu marker: „Adevărul stă în detalii și în bun-simț.” Iar vecinii s-au oprit, pe rând, să zâmbească în fața propriilor amintiri.
Raluca a plecat spre casă ușoară. N-avea bani în plus și nici timp câștigat, dar avea ceva ce nu se poate cumpăra: sentimentul că aparține. Că, uneori, un bilețel mic poate ține laolaltă un bloc întreg.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
