Natalia își aruncă o privire peste public, făcând un gest teatral, ca și cum și-ar cere iertare pentru timpul pierdut. Apoi apăsă cronometrul și împinse înainte primul pion.
Maria nu clipi. Scrută tabla cu o atenție concentrată, atinse o piesă cu degetul mic și o așeză cu hotărâre pe noua poziție. Câteva capete se întoarseră în sală — mișcarea părea îndrăzneață, prea cutezătoare pentru cineva atât de mic.
Natalia zâmbi cu dispreț.
— Așa nu se joacă, micuțo, mormăi, fără să o privească.
Dar, pe măsură ce minutele se scurgeau, zâmbetul i se stinse treptat. Fetița muta repede, sigur, fără nicio ezitare, parcă anticipând fiecare pas al campioanei. Murmurul din sală se îngroșa. Oamenii se aplecau înspre scenă, încercând să urmărească desfășurarea partidei.
După o jumătate de oră, Natalia începu să transpire. Își trecu mâna prin păr și privi mult timp tabla, incapabilă să priceapă cum un copil îi închisese toate căile de atac.
— Cine ți-a arătat mutarea asta? întrebă, vădit iritată.
— Bunicul meu, domnule, răspunse Maria cu simplitate. Spunea că regina e puternică doar dacă știe să-și apere pionii.
Cuvintele ei smulseră un potop de aplauze. Natalia se înroși, dar tăcu. Începu însă să mute dezordonat, pierzându-și concentrarea.
Maria valorifică fiecare scăpare. Fiecare pas al ei era sigur, elegant, calculat. Aveai impresia că vede cinci mutări înainte. Publicul se ridicase în picioare. În aer plutea ceva rar într-o sală de șah — emoție pură.
Când Natalia ridică privirea și înțelese că e pe marginea prăpastiei, sala amuți.
— Mat, spuse Maria, aproape în șoaptă.
Un fior trecu prin încăpere. Nimeni nu aplaudă pe loc. Uimirea era prea mare. O campioană mondială, doborâtă de o copilă de opt ani.
După câteva clipe, o singură pereche de palme bătu scurt. Apoi alta. Într-o clipă, întreaga sală se umplu de ropote de aplauze.
Natalia se ridică, neîncrezătoare. Își întinse mâna către Maria, iar vocea i se frânse:
— Ai un talent ieșit din comun, fetițo.
Maria zâmbi cu sfială.
— Mulțumesc, doamnă. Dar nu e doar talent. E muncă. În fiecare seară jucam cu bunicul, până adormeam cu capul pe masă.
Fotografii se îngrămădiră să surprindă momentul, iar a doua zi ziarele vuiau despre „copila care a învins campioana”.
Câteva luni mai târziu, Maria primi o bursă din partea Federației Române de Șah. Bunicul Petre, cu ochii umezi, o strânse în brațe și îi șopti:
— Ți-am spus mereu că mintea e mai puternică decât orice noroc.
Iar Maria, cu glas abia auzit, îi răspunse:
— Nu vreau să fiu o campioană ca Natalia. Vreau să fiu o campioană care le arată oamenilor că orice copil, din orice sat, poate ajunge sus.
Din ziua aceea, la fiecare competiție, când se așeza în fața tablei de șah, nu vedea doar piese — vedea chipul bunicului. Și credea, din toată inima, că în viață nu câștigă cel mai puternic, ci cel care nu încetează să creadă.
Această lucrare se inspiră din realități și persoane, însă a fost ficționalizată în scopuri artistice. Numele, trăsăturile personajelor și anumite detalii au fost adaptate pentru a proteja intimitatea și pentru a servi narațiunea. Orice asemănare cu persoane sau evenimente reale este întâmplătoare și neintenționată.
Autorul și editorul nu garantează acuratețea evenimentelor descrise și nu își asumă responsabilitatea pentru interpretări eronate. Povestea este oferită „ca atare”, iar opiniile personajelor aparțin exclusiv acestora și nu reflectă poziția autorului sau a editorului.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
