PS2026

Moș Sebastian s-a întors acasă cu hârtia împăturită în buzunar și cu pașii grei. Nu i-a spus nimic Anei în ziua aceea. A mâncat în tăcere. A privit-o cum strânge masa. A ascultat liniștea. În noaptea aceea n-a dormit. După o săptămână, a chemat-o în sufragerie. A stat drept, ca la armată, cu mâinile pe

Ușa de la intrarea principală s-a deschis exact în momentul în care grefiera a strigat numărul nostru de dosar. Am ridicat privirea. Un bărbat înalt, îmbrăcat impecabil, cu un costum bleumarin și o servietă din piele maronie, a intrat calm, de parcă locul îi aparținea. Privirea i-a trecut rapid peste hol, apoi s-a oprit la

Recepționera a apăsat repede câteva taste, apoi a ridicat receptorul telefonului. Vocea îi tremura. — Bună ziua… da… avem un card… da, exact… metalic. M-am simțit mică, vinovată, de parcă făcusem ceva ilegal. Oaspeții din hol se uitau deja spre mine. Am vrut să scot cardul și să fug. — Doamnă Popescu? a spus recepționera,

Am ieșit din spital cu pași rari, dar mintea îmi alerga mai repede ca niciodată. Aerul de afară era rece, iar Brașovul își vedea liniștit de treabă, de parcă lumea mea nu tocmai se prăbușise. În mașină, am stat câteva minute cu mâinile pe volan, respirând adânc. Nu mai plângeam. Lacrimile se terminaseră. În locul

Au trecut douăzeci de ani. Fetele nu mai erau copile desculțe, ci femei încrezătoare, purtând uniforma albă, cămașa apretată și epoletul care le dădea putere și mândrie. Când au apărut în fața tatălui lor, el nu le-a recunoscut din prima clipă. Ochii lui obosiți au clipit neîncrezători, ca și cum ar fi văzut o nălucă.

Durerea l-a lovit pe Pavel ca un trăsnet. Nu era o simplă arsură. Era foc curat. Ochii i s-au umezit, respira sacadat, iar mâna îi tremura pe masă. — Ce-ai pus în ele?! — a reușit să bolborosească, cu voce stinsă. Elena nu s-a ridicat imediat. L-a privit calm, fără grabă, cu aceeași liniște pe

— Ai auzit? spuse una dintre infirmiere, în timp ce își potrivea halatul.— Cum să nu… păcat de omul ăla. Dar dacă fratele lui chiar vine, poate mai are o șansă. Vera simți cum îi fuge pământul de sub picioare.Fratele lui? Florin îi spusese mereu că e singur pe lume. Că părinții i-au murit devreme

Am ieșit din sală ținând-o pe mama de braț. Nu plângea. Nici eu. Afară era răcoare, iar luminile hotelului păreau brusc reci și false. Mama a respirat adânc, ca și cum voia să spună ceva, dar s-a oprit. Am urcat în mașină și am plecat fără să ne uităm înapoi. În noaptea aceea n-am dormit.

Am coborât din mașină cu pași nesiguri. Inima îmi bătea în gât. Tot ce vedeam în fața mea nu se lega cu femeia bolnavă, cu pensia mică, cu mulțumirile scrise scurt la final de lună. Am bătut la poartă. Nimeni. Am bătut din nou, mai tare. În cele din urmă, ușa s-a deschis. Nu Clara.