Cum „a ars” ca o torță Mircea Lucescu, în doar 3 luni. Destăinuirea făcută lui Horia Ivanovici înainte de a muri: „Aproape că nu-mi vine să

Mircea Lucescu, la 80 de ani, a traversat în doar câteva luni un declin medical fulgerător. În Săptămâna Patimilor, cu mai puțin de două săptămâni înainte de a se stinge, a fost pe bancă la barajul România – Turcia, semn că încă trăia prin fotbal, cu aceeași energie. La scurt timp, i s-a făcut rău și a fost transportat la Spitalul Universitar de Urgență București. Pe 5 aprilie, starea i s-a agravat; a ajuns în comă la secția de Anestezie și Terapie Intensivă, acolo unde și-a dat ultima suflare. Înainte de plecare, a avut un ultim schimb de vorbe cu Horia Ivanovici, un dialog în care a surprins, lucid, prăbușirea grăbită a trupului.

Seara dinaintea infarctului: telefon după telefon

Horia Ivanovici povestește că în seara premergătoare infarctului, în jur de 19:00–19:30, au vorbit îndelung. Își sunau unul altuia des, iar setea de noutăți a lui Lucescu nu se stinsese nici în salonul de spital. De fiecare dată când conversația se termina, telefonul suna din nou. Era aceeași atenție neîntreruptă pentru detaliu și actualitate, atât de recognoscibilă la antrenorul care și-a construit cariera pe informație și rigoare.

„Gata, nea Mircea, că mai vorbim!”

„Bine, bine…”

Chiar în seara aceea, asistentele au intrat pentru tratament, iar discuția s-a întrerupt pentru câteva minute. A urmat însă un nou apel, semn că mintea lui „Il Luce” rămăsese conectată la tot.

„Ce mai e nou?”

„Nea Mircea, chiar nu vă odihniți?”

„Lasă, că am timp să mă odihnesc”

În liniștea dintre alarmele de spital, aceste schimburi scurte spun mai mult decât o biografie întreagă: curiozitatea și disciplina nu l-au părăsit. Chiar și când puterile îi scădeau, înăuntrul lui lucra aceeași voință de a controla informația, de a înțelege contextul, de a rămâne aproape de joc.

Destăinuirea care l-a zguduit pe Horia Ivanovici

Pe parcursul ultimei discuții, Lucescu a rememorat saltul brusc dintre o stare fizică excelentă și fragilitatea lunilor de final. A vorbit despre decembrie – o perioadă în care se simțea în formă maximă – și despre felul în care, în numai 3–4 luni, totul s-a schimbat. Tonul a fost lucid, fără ocolișuri, iar cuvintele sale au devenit o confesiune care îți rămâne în minte.

„Măi, Horia, parcă nu îmi vine să cred… În decembrie eram în formă maximă! Eram puternic, aveam entuziasm, mă simțeam bine. Pregăteam deja meciul cu Turcia. De-abia așteptam partida asta, eram convins că ne calificăm”.

La câteva clipe, a adăugat unul dintre cele mai grele adevăruri pe care le poate rosti un om obișnuit cu marile scene: trecerea timpului e uneori neiertătoare, iar bătrânețea poate comprima lunile în zile.

„Din decembrie au început însă problemele astea și nu m-am mai simțit bine. Așa, brusc. În doar 3-4 luni m-am prăbușit cu sănătatea… E incredibil cum e bătrânețea asta. Aproape că nu îmi vine să cred! În decembrie eram fără probleme și în doar câteva luni s-a deteriorat totul. Nedreaptă e bătrânețea! Chiar nu mă așteptam…”

Fără stridențe, aceste propoziții surprind felul în care „Il Luce” a abordat și ultimul adversar: direct, onest, în față. Până în pragul finalului, gândul lui aluneca tot spre teren – meciul cu Turcia, calculele calificării, ritmul săptămânii. În decembrie era plin de planuri, iar în martie încă le rostea la prezent. Asta spune mult despre omul care înțelegea performanța ca pe o stare de spirit, nu doar ca pe un rezultat pe tabelă.

Rapiditatea cu care s-a schimbat totul, de la o stare „fără probleme” la internare și comă, a lăsat în urmă ecoul unei vieți trăite în regim de urgență a ideilor: sunete de apel, întrebări scurte, răspunsuri ferme. În seara de dinaintea infarctului, același tipar: informație, apoi încă una, ca într-un briefing tactic ce trebuia perfecționat la nesfârșit.

Rămân ultimele detalii ale unui om care nu s-a desprins nici pentru o clipă de meseria sa: un telefon dat în plus, întrebarea „ce mai e nou?”, promisiunea că se va odihni „mai târziu”. Toate acestea alcătuiesc un tablou intim al setei sale de cunoaștere – aceeași care, ani la rând, i-a alimentat cariera și i-a modelat felul de a fi în fața oricărei provocări.

Dacă ți-a plăcut, distribuie postarea:

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *