Am ieșit din cabinet cu genunchii moi, fără aer și cu pașii nesiguri.
Pe hol mirosea a dezinfectant și a liniște grea. Oamenii treceau pe lângă mine fără să bănuiască faptul că lumea mea tocmai se prăbușise.
Am urcat în mașină și am trântit portiera cu palmele care îmi tremurau. Nu am pornit imediat motorul; am rămas acolo, prinsă între respirații scurte.
Dacă Andreea nu murise acolo… atunci unde?
Și de ce?
Mi-am amintit ziua în care a ajuns la spital. M-a sunat plângând, spunând că o doare burta, că simte că ceva nu e în regulă. Mihai a insistat să o ducă el. „Am eu grijă”, mi-a spus. „Stai liniștită, mamă.”
Mamă.
Cuvântul acela mă ardea acum.
Am deschis telefonul și am căutat numărul unei vechi prietene, Rodica, care lucra la Registratura Stării Civile.
„Rodica, te rog din suflet, verifică pentru mine ceva”, i-am spus. „Există vreun certificat de naștere pe numele Andreei Petrescu… în ultimele două zile?”
La capătul firului a fost o tăcere scurtă.
„Oficial, nu”, a răspuns. „Dar… stai puțin.”
Am auzit cum tastează. Respirația mi s-a blocat în gât.
„Maria… există o înregistrare provizorie. Un băiețel. Numele mamei — confidențial. Dar tatăl… Mihai Petrescu.”
Mi s-a oprit inima pentru o clipă.
„Data?”
„Ieri dimineață. La o clinică privată din București.”
Ieri.
La câteva ore după ce mie mi s-a spus că Andreea murise.
Am închis fără să mai adaug nimic.
Dintr-odată, totul s-a legat.
Sicriu închis.
Grabă.
Transfer „de urgență”.
Soțul meu care nu m-a lăsat să văd trupul fiicei mele.
Am pornit mașina și am condus direct la clinica indicată.
Clădirea era modernă, cu geamuri fumurii și paznic la intrare. Am pășit înăuntru cu capul sus, deși inima îmi bătea nebunește în urechi.
„Sunt bunica”, am spus la recepție. „Vreau să-mi văd nepotul.”
Fata din fața mea m-a privit speriată.
„Doamnă, nu avem voie—”
Chiar atunci s-a deschis ușa din spate.
Mihai.
A încremenit când m-a văzut.
„Ce cauți aici?”
Nu am mai plâns. Nu am mai țipat.
„Unde e copilul?”
Fața i s-a albit instantaneu.
„Nu înțelegi—”
„Ba înțeleg foarte bine”, i-am tăiat vorba. „Mi-ai îngropat fiica într-un sicriu gol.”
Cuvintele au căzut greu, ca un ciocan.
A încercat să mă tragă deoparte, să sugrume adevărul în șoapte despre datorii, despre un cuplu bogat din străinătate care plătise zeci de mii de euro pentru un copil sănătos. Despre cum Andreea „nu ar fi rezistat” oricum la naștere. Despre cum „a fost mai bine așa”.
Mai bine?
Atunci am simțit cum ceva se rupe definitiv în mine.
„Unde e Andreea?”
Vocea mea nu-mi mai aparținea.
El a coborât privirea.
Complicații reale, după operație. Neatenție. Grabă. O hemoragie scăpată de sub control.
Au mușamalizat tot.
Au făcut acte.
Au închis sicriul.
Și au vrut să-mi ia și nepotul.
Nu știu de unde am avut putere, dar am sunat direct la poliție. Acolo, în fața lui.
În aceeași zi, adevărul a ieșit la lumină.
Copilul nu apucase să părăsească țara. Actele erau încă în curs. A fost oprit la timp.
Mihai a fost arestat.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
