M-am oprit în fața avizierului, cu bilețelul anonim încă proaspăt în minte și cu glasurile vecinilor în urechi. Pe scurt, cineva bifase apartamentul meu lângă toate plângerile de pe listă. Am anunțat o întâlnire pe scară și am venit pregătită.
Pe scurt: cineva pusese o listă anonimă cu „vinovați” pentru tot ce nu mergea în bloc, iar lângă cele mai multe liniuțe era apartamentul meu. Eu știam că nu era adevărat. Am hotărât să clarific, dar și să aflu de ce.
Ne-am strâns în holul de la parter. Era seară, becul de pe palier lumina cald, iar în aer plutea miros de sarmale de la etajul doi. Mircea, vecinul de la trei, stătea sprijinit de balustradă, foarte serios. Raluca, prietena mea de la patru, mă încuraja din priviri. Doamna Anica, cea pentru care strânsesem bani ca să-i reparăm geamul spart de iarnă, își ținea batista între degete.
Am scos din sacoșă plicurile roz pe care le adunasem pentru donații și am arătat chitanța de la tâmplar. Apoi am pus pe masă lista anonimă, lângă o foaie completată în urmă cu o săptămână, la inventarul de becuri și detergenți. Ambele aveau același fel de „Ă”, cu pălăria trasă în stânga, și aceeași cerneală verde.
„Sigur e doar o coincidență,” a mormăit cineva.
Am zâmbit scurt și am scos pixul verde pe care îl împrumutasem de la Mircea la ședința trecută, când se semnase că schimbăm luminile de pe hol. Am scris pe o hârtie: „Știința e în detalii.” Apoi am așezat alături biletul anonim.
Mircea s-a înroșit la față. „Asta nu dovedește nimic,” a zis, dar vocea i s-a subțiat.
— De acord, am spus calm. De aceea l-am invitat pe Doru, electricianul nostru, să arunce o privire la circuitul de pe scară. Factura din luna asta a sărit neobișnuit.
Doru a deschis cutia veche de siguranțe și a luminat cu o lanternă mică. A urcat pe scaunul de lângă contor, a ridicat o plintă și a tras ușor un fir subțire, băgat pe sub burlanul interior. S-a auzit un „clic”, iar de jos, din beciul blocului, s-a stins o lumină.
— Aici e o derivare spre o boxă, a spus Doru, fără patimă. E legat pe iluminatul comun. Nu e în regulă. Curentul comun îl plătim toți.
Doamna Anica a oftat. Raluca s-a uitat spre ușa boxelor, apoi la Mircea.
— A cui e boxa 7? am întrebat.
— A mea, a recunoscut Mircea după o pauză. „Dar doar pentru un congelator mic, cu borcane… Am greșit.”
Am dat din cap. Nu era momentul pentru răzbunări.
— Uite propunerea mea, am spus. De azi, ținem un caiet la vedere cu toate cheltuielile scării și un mic fond de urgență pentru cei care au nevoie. Fiecare semnează cu ce pix vrea, dar semnează. Și nimeni nu mai face improvizații. Dacă e nevoie de curent la boxe, vorbim, punem contoare separate și stabilim împreună.
Vecinii au aprobat din cap. Câte unul, apoi toți.
— Și lista anonimă? a întrebat cineva.
Am ridicat hârtia și am rupt-o în două, fără dramatism.
— Dacă avem ceva de spus, o facem cu nume și prenume, pe un ton omenos. Asta e casa noastră comună.
Mircea a inspirat adânc.
— Îmi cer scuze, Ioana. Și tuturor. M-am grăbit să arăt cu degetul ca să nu se uite nimeni la mine.
Nu m-am bucurat de căderea lui. Doar am întins mâna.
— Accept scuzele. Hai să facem treaba corect de acum.
În seara aia, am pus pe masă o cutie transparentă cu o etichetă scrisă mare: „Pentru binele scării.” Primul plic a fost al lui Mircea. Al doilea, al doamnei Anica, cu două monede lipite cu scotch și un bilețel: „Când ai, pui. Când n-ai, iei.”
Câteva zile mai târziu, la următoarea întâlnire, m-au rugat să fiu eu omul de încredere al scării. Am acceptat, cu o condiție: fiecare decizie se ia la vedere.
Pe avizier, în locul listelor anonime, a rămas un singur rând, scris cu un pix albastru oarecare: „Când acuzi în șoaptă, adevărul tot se aude.” Iar liniștea de pe palier a devenit, pentru prima oară după mult timp, liniștea aceea bună, care te face să zâmbești când intri în bloc.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
