…Bărbatul a ridicat încet privirea.
Ochii îi tremurau.
„Nu mi-au făcut asta… Eu am făcut-o”, a rostit cu efort.
Mircea a încremenit.
Elena și-a șters lacrimile cu dosul palmei.
„În noaptea accidentului… Nu am fost singur.”
Cuvintele i-au atârnat greu între ei.
„Am băut. Mult. Știam că n-am voie să conduc. Dar am fost încăpățânat. Eram furios. M-am certat cu tine, tată.”
Mircea a închis ochii. Își amintea. O discuție tensionată despre bani. Despre Andrei care voia să-și înceapă propria afacere și refuza să mai fie întreținut.
„Am vrut să-ți dovedesc că pot să mă descurc singur”, a continuat Andrei. „Am luat mașina și am plecat. Pe drumul spre Snagov, am pierdut controlul. Am lovit parapetul.”
Elena a început să tremure.
„Mașina a luat foc. Oamenii m-au tras afară. Dar actele mele erau arse. Iar fața… fața mea nu mai era a mea.”
Și-a atins cicatricile cu un gest reflex.
„Am petrecut luni întregi în spital. Operații după operații. Când m-am trezit, nu știam cine sunt. N-aveam pe nimeni. Nimeni nu mă căuta pentru că… toată lumea credea că sunt mort.”
Inima lui Mircea s-a strâns ca într-o menghină.
„De ce nu ne-au anunțat spitalele?”, a întrebat el, cu vocea răgușită.
„Pentru că și Vlad era în mașină”, a răspuns Andrei. „Prietenul meu. N-a supraviețuit. Documentele lui au fost găsite lângă mine. Au crezut că eu sunt el.”
Elena a scos un sunet înăbușit.
„Familia lui a făcut în grabă înmormântarea. Sicriul a fost închis. Iar vouă… v-au spus că trupul meu era prea ars ca să poată fi văzut.”
Tăcerea s-a lăsat peste ei ca o ceață deasă.
„Când m-am trezit, n-aveam nicio amintire. După ce m-au externat, nu aveam bani. Nicio identitate. Am ajuns pe străzi. Am cerșit. Am dormit prin adăposturi.”
Elena plângea în tăcere.
„Iar acum câteva săptămâni… am dat peste o fotografie într-un ziar vechi. Un articol despre o donație de două milioane de lei către un spital. Tu erai în poză.”
A zâmbit slab.
„Când l-am văzut pe Popescu… ceva s-a aprins în capul meu. Apoi amintirile s-au întors cu forța. O cireașă. Un medalion. Vocea ta, mamă.”
Mircea s-a apropiat încet.
Pentru prima dată în cinci ani, și-a îngăduit o speranță adevărată.
„De ce nu ai venit direct acasă?”, a întrebat.
„Mi-a fost rușine”, a spus Andrei. „Ți-am ruinat viața. Vlad a murit din cauza mea. Ați trăit cinci ani de durere din cauza mea.”
Elena s-a ridicat și i-a cuprins fața în palme, ignorând cicatricile.
„Ești în viață”, a rostit printre lacrimi. „Restul se va rezolva.”
Mircea și-a scos portofelul. O fotografie mică a alunecat pe jos, colțurile îndoite de timp: Andrei, la optsprezece ani, cu zâmbet larg.
A privit bărbatul din fața lui.
Sub durere, a recunoscut același zâmbet.
Mircea a îngenuncheat.
„Și eu am greșit”, a spus. „Te-am presat prea mult. Am vrut să fii ca mine. N-am știut să ascult.”
Atunci, pentru prima oară, Andrei a plâns ca un copil.
În cimitirul liniștit, printre marmură și cruci, o familie se regăsea.
Gardianul s-a retras discret.
Mircea s-a ridicat și a spus, cu glas ferm:
„Gata cu trecutul. Astăzi o luăm de la capăt. Avem bani, avem o casă, avem medici buni. Dar cel mai important… ne avem unul pe celălalt.”
Elena a zâmbit printre lacrimi.
„Și duminica nu mai mergem la mormânt”, a adăugat ea. „Duminica mâncăm sarmale acasă. Toți trei.”
Andrei a închis ochii.
Pentru prima dată în cinci ani, nu se mai simțea singur.
Și, în locul în care cândva crezuseră că au pierdut totul, și-au regăsit viața.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
