Marina Voica, apariție memorabilă, la 87 de ani, într-un cunoscut podcast. Artista, care locuiește singură într-o căsuță cochetă din Breaza, a făcut dezvăluiri marcante despre viața ei și, poate pentru prima oară, a vorbit cu seriozitate despre moarte. „Mi-am aranjat înmormântarea”, spune ea, fără ocol.
Una dintre cele mai longevive prezențe ale scenei românești, Marina Voica își poartă cu o eleganță aparte tinerețea sufletului, chiar și la 87 de ani. A fost invitata lui Adrian Artene în cel mai recent episod al podcastului „Altceva cu Adrian Artene”, unde a acceptat să se așeze, din nou, în lumina reflectoarelor, dar de data aceasta într-un dialog intim.
Cu o sinceritate plină de melancolie, artista a vorbit despre anii copilăriei, despre tinerețe, iubire și credință, despre intimitatea unei vieți trăite în văzul tuturor, pe scenă, dar și despre rafinamentul cu care a știut să-și construiască existența – „în pantofi cu toc și rochii din dantelă”.
O prezență tonică, inspirațională, Marina Voica rămâne, probabil, cel mai vârstnic interlocutor din zona podcasturilor de la noi – dacă îl omitem pe Leon Dănăilă. Dialogul s-a scurs captivant, așa cum, de altfel, a fost întreaga ei apariție.
Marina Voica: „Mai am puțin și se termină. Nu mai pot să fac unele lucruri”
Întrebarea lui Adrian Artene a venit firesc: „E dureroasă singurătatea?”. Răspunsul a tăiat aerul, tranșant:
„Până acum nu, dar mai am puțin și se termină. Nu mai pot să fac unele lucruri, dar am echipe. Grădina mea, care e foarte frumoasă… am un vecin care se ocupă și de grădină și care se pricepe la tot. Dar și eu sunt acolo cu el, cu sfaturile și mă respectă, fiindcă știe că am dreptate (…) La mine, curtea arată ca Versailles.”
Și-a aranjat înmormântarea
A urmat firesc și tema credinței: „L-ați descoperit pe Dumnezeu în singurătatea dumneavoastră?”. Răspunsul are rădăcini adânci în gesturi deja făcute. În 2021, Marina Voica și-a lansat cartea „Fantezie și umor” chiar în biserica Sfânta Parascheva din Câmpina – un semn limpede că apropierea ei de Dumnezeu nu poate fi pusă la îndoială.
Cu același amestec de luciditate și umor, artista a povestit că și-a făcut deja rânduiala pentru momentul despărțirii:
„Am un prieten protopop, Grigore Melnic, el se va ocupa de înmormântarea mea. El mi-a propus să facă chestia asta (…) Melnic acesta este un băiat de comitet.”
Spune cu căldură că părintele o mai invită la masă din când în când și o mai „scoate” din singurătatea de la Breaza, un sprijin discret, dar prețios.
Tot el, mărturisește Marina Voica, a pornit un proiect neașteptat, dar care îi poartă amprenta:
„Acum construiește muzeul meu, deja casa e aproape construită. Părintele e foarte dibace, face acolo și un restaurant Marina Voica, o vodcă ce se va numi Marina Voica, două apartamente sus, câteva apartamente jos pentru cine vrea (să se cazeze).”
Legătura cu biserica nu a fost dintotdeauna simplă. Artista spune că s-a botezat întru Hristos la 50 de ani, pentru că „vine de acolo de unde religia a fost blamată și interzisă”. E motivul pentru care, poate, fiecare rugăciune are acum o greutate aparte. Iar când vorbește cu Dumnezeu, o face în română – o alegere firească pentru locul care i-a devenit acasă.
În cele din urmă, discuția a atins și tema fericirii. Aici, sinceritatea ei a răsunat din nou, fără zorzoane:
„Eu nu pot să fiu fericită, nu-i firea mea. Asta mă rog câteodată la iconița asta, să fac cumva să-mi fie bine. Oricum, adică din nimic, doar că trăiesc. Exact aici ajungem, în credință, până la urmă.”
A fost răspunsul limpede al artistei la întrebarea despre fericire, o mărturisire liniștită, așezată, în care se întâlnesc demnitatea vârstei și încrederea că, dincolo de toate, credința rămâne sprijinul final.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
