Recapitulare foarte scurtă: În salonul 312, un motan portocaliu s-a cuibărit pe pieptul lui Gheorghe, un bărbat aflat în comă, iar acesta a murmurat un singur cuvânt: „Arpagic”.
Doctorul Andrei a ridicat privirea spre Daniela.
— Cine e Arpagic?
Daniela a clipit des, ca și cum ar fi alungat o ceață veche.
— Pisoiul meu din copilărie, a spus, uimită de cât de limpede îi revenise amintirea. Tata îl adusese într-o cutie de pantofi, într-o seară ploioasă. Era singura dată când l-am văzut jucându-se cu adevărat.
Motanul, care nu purta zgardă, a torcit mai puternic, ca și cum și-ar fi revendicat numele. Gheorghe a deschis ochii din nou, mai hotărât, și i-a urmărit cu privirea. Apoi, cu o răgușeală blândă:
— Am construit prea multe ziduri, Dana. Și prea puține uși.
Din ziua aceea, recuperarea lui a mers altfel. Dimineața, la ora șapte fără un sfert, motanul apărea la ușa salonului ca la program. Asistenta Raluca îi lăsa o farfurioară cu apă, iar Gheorghe îl alinta, stângaci, cu vârful degetelor. Toată secția ajunsese să-i spună, în șoaptă, Arpagic, deși nimeni nu știa de unde venise.
După externare, Daniela l-a adus pe Gheorghe înapoi, nu în vila strălucitoare de la marginea orașului, ci în vechiul apartament de două camere dintr-un cartier cu tei bătrâni. Acolo, scara fierbinte de bârfe și florile de plastic de pe pervazuri nu iertau pe nimeni.
— Acum, gata, o să vândă tot, rostea pe jumătate în glumă, pe jumătate înțepat, Mihai, administratorul, la colțul scării.
Daniela a strâns din umeri. N-a răspuns. Doar a măturat holul și a lăsat ușa întredeschisă. Seara, motanul a apărut, ca și cum ar fi știut adresa din totdeauna, s-a lipit de gamba lui Gheorghe și a intrat fără ezitare.
La o săptămână după întoarcere, Gheorghe a rugat-o pe Daniela să anunțe vecinii că îi așteaptă jos, în fața uscătoriei. Au venit toți, curioși, înfofoliți în pulovere. Gheorghe a stat sprijinit în baston, iar lângă el, pe o ladă vopsită, motanul făcea tumbe leneșe.
— Am trăit ani buni închis în mine, a spus Gheorghe, cu glasul potolit. În salonul 312, un motan m-a învățat ceva rușinos de simplu: dacă lași o ușă deschisă, intră viața. Vreau să refac uscătoria și s-o transformăm într-o cameră de lectură pentru copii și bătrâni, cu un colț pentru animalele rătăcite ale cartierului. Mă ocup eu de rafturi, podea, lumină. Voi veniți cu cărți, cu timp și cu bunăvoință.
S-a făcut liniște. Violeta, vecina mereu grăbită, și-a strâns eșarfa.
— Am vorbit prostii despre Daniela, a zis ea, în cele din urmă. Îmi pare rău.
Mihai a tușit încurcat.
— Dau eu primul braț de scânduri, a mormăit. Și vin sâmbătă cu două cutii de șuruburi.
În câteva zile, uscătoria s-a luminat. Pereții au prins culoare, rafturile s-au umplut cu romane vechi și reviste, pernele s-au adunat în colțuri. Lângă fereastră, o cutie curată, cu o pătură, purta o etichetă scrisă cu litere tremurate: „Locul lui Arpagic”.
Copiii au început să vină după școală, să citească în șoapte și să mângâie motanul care trecea de la un genunchi la altul. Bătrânele și-au adus ochelarii de aproape și rețetele de cozonac, iar bărbații au început, pentru prima oară după mult timp, să discute altceva decât facturi.
Într-o seară, Daniela l-a surprins pe Gheorghe stând la masă cu un caiet în față. Scria, rar, cu pauze lungi.
— Ce notezi?, l-a întrebat ea.
— Ușile, a zâmbit el. Ușile pe care le-am uitat deschise intenționat.
Motanul a sărit pe scaunul gol dintre ei, a cuibărit capul pe caiet și a început să toarcă. Afară, teii foșneau încet. Sus, pe scara de bloc, pașii nu mai sunau grăbiți. Și pentru prima oară după ani, casa nu mai era un loc în care te ascunzi, ci unul în care rămâi.
Uneori, ca să se schimbe o scară întreagă, nu e nevoie de discursuri. E de ajuns un motan care îți arată, fără cuvinte, cum se deschide o ușă.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
