Pe scurt: în scara noastră din Iași au apărut, peste noapte, plicuri galbene cu „mesaje oficiale” de la un așa-zis Comitet de Bună Conviețuire. Prin vizor, am zărit o umbrelă cu buline și o geacă verde. Mi s-a părut cunoscut. Dar cui?
A doua zi dimineață am coborât cu un marker și o bandă adezivă. Pe avizier am lipit un anunț simplu: „Cine este în Comitet? Vă invit diseară, la 19:00, la o discuție deschisă, etajul 4. Aduci tu ce-ai scris, aduc eu prăjitură.”
Pe la prânz, scara zumzăia. Doamna Viorica își lipise plicul pe frigider și-l arăta tuturor la telefon. Domnul Vlad jura că e o glumă a copiilor. Iar eu, cu tava de prăjituri aburinde, mă țineam să nu râd: când ai râs ultima oară în fața unui avizier?
La 18:55, pe etajul 4 se strânseseră vreo doisprezece oameni. Timizi, curioși, unii ușor iritați. Lângă ușă, o umbrelă cu buline picura tacticos pe covoraș. Aha.
— Încep eu, zic. Am primit și eu plic. Semnat „Comitetul de Bună Conviețuire”. Cine e comitetul?
Se făcu liniște. Apoi, din spate, doamna Florica își împinse ochelarii pe nas.
— Fără supărare… scrisul ăsta seamănă leit cu al lui Cătălin. Îl știu, că-mi completează mie de ani de zile tabelele la cheltuieli.
Toate privirile s-au întors spre domnul Cătălin. Geacă verde. Zâmbet împăciuitor.
— N-am vrut să supăr pe nimeni, zise el, ridicând din umeri. E greu să pui lumea la aceeași masă. Am zis că, dacă vine un „comitet” anonim cu un strop de umor, poate mișcăm lucrurile. Voiam curățenie pe palier, florile de la ferestre îngrijite… o atmosferă mai omenoasă.
— Anonimul nu e atmosferă, e ecou, i-am răspuns. Și tot ecoul ăsta ne-a vânat unii pe alții două zile.
Cătălin a roșit. A dat din cap, stânjenit, uitându-se la umbrela cu buline, ca la o scuză.
— Bine, zice. Atunci… îmi cer iertare. Spun eu, pe față: am lăsat plicurile.
Am scos din geantă un plic auriu, strălucitor, pe care scria mare: „Premiul Bilețelul de Aur: pentru cel care are curaj să vorbească, nu să semneze anonim.” Înăuntru, un pahar de plastic vopsit cu spray auriu și o diplomă desenată de mână.
— Se acordă lui Cătălin, pentru că, uite, până la urmă a venit și a vorbit, am zis. Dar cu o condiție: de azi, fără anonime. Ne spunem pe nume, cu blândețe. Și ne organizăm frumos.
Scara a izbucnit în râs. Tensiunea s-a topit ca untul pe plită. Cătălin a luat paharul auriu, a ridicat „trofeul” sus și a schițat o plecăciune teatrală.
— Accept. Și încep eu: sâmbătă dimineață, vin cu saci și mănuși. Facem curățenie generală pe fiecare palier. Eu strâng hârtiile. Promit.
— Eu aduc cafea, a zis Andreea.
— Eu aduc o muzică liniștită, a completat Vlad.
— Eu pun un ghiveci în plus, zice doamna Viorica, și nu-l mai mut noaptea ca să „dea bine” la poze.
Am notat toate, pe curat, sub un titlu mare: „Regulile Scării B”. Una dintre ele îmi e cea mai dragă: „Avizierul nu primește anonime. Avizierul e pentru oameni, nu pentru umbre.”
Duminică, palierul mirosea a curat și a cozonac, iar pe avizier era prinsă o fotografie cu toți, zâmbind stingher, fiecare cu propria ceașcă în mână. Nimeni n-a întrebat cine-a scos poza. A contat doar că eram acolo.
Spre seară, cineva mi-a lăsat pe preș un ghiveci mic de mușcată, cu un bilet scris stângaci: „Mulțumim că ai aprins lumina. Semnat, Comitetul de Bună Vecinătate (acum chiar există).”
M-am aplecat, am mirosit floarea și am râs singură. Câteodată, cea mai puternică demascare nu e să prinzi pe cineva „în fapt”, ci să-l aduci în lumină și să-l inviți, cu blândețe, să rămână acolo.
De-atunci, umbrela cu buline stă la intrare, ca un mic steag al păcii. Iar geaca verde? Geaca verde cară, în fiecare sâmbătă, sacii de reciclare.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
