Mă cheamă Ileana și am 56 de ani. Sunt în Italia, „la fix”, de unsprezece ani. Sărăcia și grijile m-au împins să părăsesc casa mea, locul în care eram doar o femeie săracă din punct de vedere financiar, cu mâinile goale și inima plină de griji.
După unsprezece ani de muncă aici, am izbutit să astup găurile adânci din bugetul familiei. Am stins datoriile, am pus la loc cărămizile care stăteau să cadă. Nu mai sunt săracă de bani, dar port în mine alt tip de lipsă, mai tăioasă: o sărăcie care nu se vede în portofel, ci înlăuntrul meu.
De sărăcie, în fond, nu am scăpat. Mi s-au umplut buzunarele, am un salariu mulțumitor, însă sufletul mi s-a împuținat. Copiii au crescut fără mine, fiecare și-a luat zborul, cu familiile lor, iar eu am privit totul de la distanță. Soțul s-a obișnuit cu banii care vin lună de lună fără truda lui, iar eu nu mai aflu drumul spre liniște. Am îmbătrânit departe de casă, obosită de atâtea zile în care am muncit pentru casă și pentru ai mei. Anii în Italia au fost cei mai grei din viața mea, dar i-am dus în spate pentru copiii mei, pas cu pas. Nopțile nedormite, mesele când prea puține, când îndestulătoare, au ajuns să nu mai aibă gust. Zilele curg la fel, una după alta, fără răgaz.
Acum băieții mei, doi la număr, sunt așezați, se întrețin singuri și nu mai au nevoie de sprijinul meu așa cum se întâmpla odinioară. Soțul, deși așteaptă bani pentru întreținerea casei, în acești unsprezece ani în care am stat despărțiți și-a făcut o viață a lui, paralelă cu a noastră. În povestea lui eu nu mai am loc. Ce ne mai rămâne în comun e doar spațiul din casa noastră, atunci când revin în concediu în țară.
De multe ori m-am gândit că poate a venit timpul să mă întorc acasă. Dar la vârsta mea nu pot ieși la pensie încă, iar un loc de muncă, realist vorbind, greu mi-ar mai oferi cineva. Cum m-aș putea întreține? Așa că rămân aici și muncesc, atât cât mă mai țin puterile. Și apoi… încotro? Trăiesc între un trecut în care grijile pentru copii și frica de a nu putea să le fiu sprijin mă țineau trează și un prezent în care mă regăsesc doar singură și rătăcită. Ce a însemnat, până la urmă, Italia pentru mine?
Salvarea viitorului copiilor mei și rătăcirea sufletului meu.
Ileana, 56 de ani
Nota redacției: În România, după 45 de ani, prea adesea ești privit ca nefolositor pentru societate. Exodul românilor continuă să crească: tot mai mulți pleacă, prea puțini se mai întorc. Unii nici nu mai pot reveni, se simt dezrădăcinați și aleg să trăiască printre străini, ducând pe dinăuntru cea mai grea traumă: DORUL. Dorul de casă cu tot ce aduce el – despărțirea de copii, de soț, de familie, de rânduiala locului.
Femeile, mai ales, poartă pe umeri tot cerul pentru cei rămași acasă, mereu îngrijorate, prinse între două lumi care se bat cap în cap. Și se întâmplă ceva ce nu poate fi întors nicicând: timpul pierdut nu se recuperează. Toate frământările, tensiunile, micile izbânzi, bucuriile de-o clipă, temerile – toate sunt trăite în singurătate. Da, pentru că femeile sunt emoționale, iar bărbații rămân, de cele mai multe ori, raționali.
Câștigi bani, nimic de zis, dar te risipești pe dinăuntru. Dorul roade încet, regretele și auto-reproșurile sapă în suflet ca o boală nevăzută, atacând ușor, puțin câte puțin. Devastator. Prețul este mare, iar multe femei – în fața cărora ne înclinăm – au ales…
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
