Am tresărit.
Vocea era liniștită, dar tăioasă. O cunoșteam prea bine. Aș fi recunoscut-o oriunde.
„Mihai…?” am șoptit, cu tot trupul tremurând.
A apărut de sub copertina unei mașini oprite lângă trotuar. Ținea o umbrelă și, dincolo de îngrijorare, în ochii lui ardea furia.
Nu pe mine.
Pe el.
„Vino aici,” a spus, apropiindu-se iute și învelindu-mă cu haina lui.
Atunci am cedat. Lacrimile au pornit. Nu zgomotoase, nu isterice. Doar… tăcute. Ca și cum tot ce ținusem în mine, ani întregi, se topea odată cu ploaia.
„Am văzut tot,” a rostit încet.
Am ridicat privirea spre el.
„Tot?”
A încuviințat din cap.
„Fiecare cuvânt. Fiecare gest.”
Am simțit cum ceva se reașază în mine. Rușinea s-a retras, lăsând locul unei limpezimi reci.
„Hai,” a spus Mihai. „Nu mai rămâi aici.”
M-a condus spre mașină, a pornit căldura și mi-a întins un prosop curat scos din portbagaj.
„Ține.”
Mâinile îmi vibrau necontrolat.
„Nu înțeleg… ce căutai aici?”
A zâmbit cu amărăciune.
„Am venit să-l văd pe Vlad.”
Am înlemnit.
„De ce?”
A oftat adânc.
„Pentru că… firma la care lucrează nu e chiar ce crede el.”
Am simțit cum mi se taie aerul.
„Cum adică?”
Mihai m-a privit drept în ochi.
„Eu sunt proprietarul.”
S-a lăsat liniștea.
Doar ploaia bătând în parbriz.
„Glumești…”
„Nu.”
Cuvintele mi s-au frânt pe buze.
„Am investit în firmă acum câțiva ani. Am rămas în umbră. Vlad a crescut acolo, dar nu a știut niciodată cine e în spate.”
Am înghițit cu greu.
„Și acum…?”
Privirea lui s-a întunecat.
„Acum știu exact ce fel de om este.”
Un nod mi-a urcat în gât.
„Nu vreau răzbunare,” am spus încet.
Mihai a dat din cap.
„Nu e răzbunare. E consecință.”
A doua zi dimineață eram într-un apartament mic, dar cald, pe care Mihai îl ținea pentru urgențe.
Am ațipit câteva ore. Când m-am trezit, totul părea ireal.
Dar obrazul încă mă înțepa.
Iar adevărul… rămăsese acolo, greu și limpede.
Telefonul a început să sune.
Vlad.
Nu am răspuns.
Apoi, un mesaj:
„Unde ești? Hai acasă.”
Am râs scurt.
Acasă?
Alt mesaj:
„Îmi pare rău. Am exagerat.”
Am lăsat telefonul pe masă.
Prea târziu.
Câteva ore mai târziu, telefonul lui Mihai a sunat.
L-am privit cum ascultă, apoi cum răspunde, calm:
„Da. Începând de azi, contractul lui Vlad se încheie. Și vreau un raport complet despre comportamentul lui în firmă.”
A închis.
Și m-a privit.
„Gata.”
Am simțit un gol… dar nu de tristețe.
De ușurare.
În zilele următoare, Vlad a încercat să mă prindă: mesaje, apeluri, scuze, promisiuni.
Nu am mai răspuns.
Am început, încet, să-mi refac viața.
Mi-am reluat meseria. Am desenat iar. Aerul a început să intre, în sfârșit, până la capătul plămânilor.
Într-o seară, stăteam la masă cu Mihai.
„Știi ce e ciudat?” am întrebat.
„Ce?”
„Credeam că pierd tot.”
El a zâmbit ușor.
„Și ce ai pierdut?”
M-am gândit câteva clipe.
„O iluzie.”
A dat din cap.
„Exact.”
Am privit spre geam. Ploaia se oprise.
Pentru prima dată după mult timp, nu mai simțeam frigul.
Doar liniște.
Și un început nou.
De data asta… pe cont propriu.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
