Am tresărit.
Vocea era calmă, dar tăioasă. O știam. Aș fi recunoscut-o oriunde.
„Mihai…?” am șoptit, cu buzele înțepenite de frig și teamă.
A pășit de sub copertina unei mașini parcate lângă trotuar. Ținea o umbrelă într-o mână, iar în privirea lui se amestecau grija și o furie reținută, care nu era îndreptată spre mine.
Nu pe mine.
Pe el.
„Vino aici”, a spus, apropiindu-se repede și învelindu-mă cu haina lui grea, încălzită de propriul lui trup.
Atunci am cedat. Nu cu țipete, nu cu hohote. Doar am lăsat lacrimile să cadă, liniștit, ca și cum toți anii de rușine și tăcere s-ar fi scurs odată cu ploaia rece.
„Am văzut tot”, a rostit încet.
Am ridicat ochii spre el, încă neîncrezătoare.
„Tot?”
A încuviințat scurt din cap.
„Fiecare cuvânt. Fiecare gest.”
Atunci, în mine s-a mișcat ceva. Nu mai era doar rușine. Se limpezea un soi de claritate tăioasă, ca aerul rece de după furtună.
„Hai”, a spus Mihai, ferm. „Nu mai stai aici.”
M-a condus spre mașină. A pornit căldura, iar geamurile aburite au început să respire odată cu mine. Din portbagaj a scos un prosop curat și mi l-a întins.
„Ține.”
Degetele îmi tremurau când l-am apucat.
„Nu înțeleg… ce căutai aici?”
A zâmbit amar, cu o oboseală veche în colțul gurii.
„Am venit să-l văd pe Vlad.”
Am încremenit, cu spatele lipit de scaun.
„De ce?”
A oftat adânc, ca și cum ar fi împins departe o povară pe care o purta demult.
„Pentru că… firma la care lucrează nu e chiar ce crede el.”
Respirația mi s-a tăiat brusc, de parcă aerul din mașină se subțiase.
„Cum adică?”
Mihai m-a privit drept în ochi, fără să clipească.
„Eu sunt proprietarul.”
Liniște.
Doar ploaia, bătând ritmic în parbriz, ca un metronom al lucrurilor care nu mai pot fi negate.
„Glumești…”
„Nu.”
Cuvintele mi s-au oprit în gât. Nu mai aveam ce să adaug.
„Am investit în firmă acum câțiva ani”, a continuat. „Am păstrat discreția. Vlad a crescut acolo, dar nu știa cine e în spate.”
Am înghițit în sec, încercând să potrivesc piesele care, de fapt, fuseseră mereu la locul lor.
„Și acum…?”
Privirea lui s-a întunecat, devenind grea și limpede în același timp.
„Acum știu exact ce fel de om este.”
Mi s-a strâns un nod în gât, aspru, greu de alungat.
„Nu vreau răzbunare”, am spus încet, abia auzit.
A încuviințat, fără urmă de ezitare.
„Nu e răzbunare. E consecință.”
A doua zi dimineață, eram într-un apartament mic, dar cald, pe care Mihai îl ținea „pentru situații de urgență”. Pereții păreau să respire liniște, iar aerul avea miros de început curat.
Am dormit câteva ore. Când m-am trezit, încă mai plutea peste mine senzația aceea ireală, ca după un vis din care te trezești cu bătaia inimii în urechi.
Obrazul încă mă durea.
Și adevărul… rămânea acolo, greu de mișcat, ca o piatră așezată în mijlocul drumului.
Telefonul a început să sune.
Vlad.
Nu am răspuns. Doar am privit ecranul luminând camera.
Apoi a venit mesajul:
„Unde ești? Hai acasă.”
Am râs scurt, aproape fără sunet.
Acasă?
Alt mesaj:
„Îmi pare r”
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
