Și atunci, chiar în piept, s-a aprins din nou o scânteie pe care Edi nu reușise s-o stângă până la capăt: speranța.
Respirația lui Călin era caldă, firavă, dar constantă. Atât îmi trebuia ca să nu cedez. Am mai stat nemișcată câteva clipe, ascultând dacă se mai aud pași în fața casei sau motorul mașinii pe străduța din față. Când liniștea a fost deplină, am adunat din mine o forță pe care nu știam că o mai am.
Mi-am ridicat întâi capul, apoi m-am sprijinit ca să ajung în genunchi. Îmi vuia tâmpla, camera se legăna, dar eram conștientă. Eram prezentă.
„Călin, puiule, mă auzi?”, am șoptit, abia trecând cuvintele peste gâtul uscat.
Băiețelul meu a clipit greu, dar clar. Ochii lui erau încețoșați, însă acolo, cu mine. A încuviințat din cap, un gest mic, dar uriaș pentru mine.
„Trebuie să ieșim de aici.”
Am întins o mână spre măsuța de cafea, unde îmi lăsasem poșeta. Distanța era ridicol de mică, însă pentru corpul meu amorțit părea un drum nesfârșit. În timp ce mă târam, mi-a revenit în minte vocea femeii de la telefon, tăioasă, nerăbdătoare. Cine era? De când trăia Edi această viață dublă? Cum de nu văzusem semnele?
Un val de vină m-a izbit în stomac, rece ca o lamă, dar l-am împins la o parte. Nu aveam timp pentru asta.
Am găsit telefonul în poșetă și, cu degetele tremurând, am format 112.
„Ce urgență aveți?”, a venit întrebarea calmă, din receptor.
„Soțul meu… cred că ne-a otrăvit… pe mine și pe copilul meu”, am îngăimat, spunând apoi repede adresa. „Vă rog… trimiteți pe cineva…”
„Rămâneți pe linie, echipajul pleacă acum.”
Am închis ochii o clipă. Nu voiam să rămân pe linie. Trebuia să-l scot pe Călin din casă, acum.
„Hai, puiule. Încet. Te țin eu.”
Ne-am ridicat amândoi, clătinându-ne ca doi oameni prinși de o rafală puternică. L-am prins strâns, simțindu-i trupul ușor rezemat de mine. Am ajuns la ușă chiar în momentul în care am văzut că Edi lăsase cheia pe dinăuntru, blocându-ne intenționat.
Mi s-a uscat gura, am înghițit cu greu.
„Nu-i nimic… găsim o ieșire”, i-am spus lui Călin, căutându-i privirea.
Am luat-o șchiopătând spre balcon. La parter, chiar sub noi, o tufă mare de tuia părea suficient de deasă ca să ne amortizeze căderea. Am privit în jos doar o secundă — și am hotărât.
„Ține-te de mine, bine?”
Călin a dat din cap, fără ezitare.
Am sărit.
Am izbit pământul prin frunzișul de tuia cu un sunet surd, dar tufele ne-au ținut. Ne-am rostogolit în iarbă și am zăcut o clipă, amețiți. Apoi, cu ultimele fărâme de putere, am pornit către poarta mică din spate, aceea pe care Edi nici nu o băga vreodată în seamă.
Pe stradă, aerul rece m-a tăiat în obraji. În depărtare s-au auzit sirenele. Pentru prima dată, sunetul acela nu m-a speriat. Ne-a anunțat salvarea.
Ambulanța a oprit lângă noi, luminile albastre jucându-se pe case. Doi paramedici au sărit din mașină, grăbiți și preciși.
„Au ingerat ceva?”, m-a întrebat unul, deja evaluându-ne cu privirea.
„Da. În mâncare. Cred că… a vrut să ne omoare.”
De acolo, vocile s-au amestecat cu lumini și mișcări. M-au așezat pe targă, pe Călin l-au luat separat. Cerul se învârtea ușor, luminile se topeau în pete, dar știam că suntem pe mâini bune.
La spital, după ce ne-au stabilizat pe amândoi, am povestit totul polițiștilor. Fiecare amănunt, fără să sar nimic: de la zâmbetul acela fals al lui Edi, până la vocea femeii care sunase.
„O să-l prindem”, mi-a spus unul dintre agenți. „Și pe ea.”
Noaptea aceea, în salonul alb, cu Călin dormind lângă mine, am simțit cum frica se topește încet, ca zăpada în martie. Strat cu strat, fără grabă.
Nu eram învinse.
Dimineața, poliția m-a anunțat: îl găsiseră pe Edi. Nu apucase să părăsească orașul. În mașină i-au descoperit medicamente, mănuși, hârtii pregătite pentru o viață nouă — una în care noi nu mai existam.
Când am auzit, nu am plâns. Nici triumf n-am simțit. Doar o liniște adâncă, limpede.
Pentru prima oară, după multă vreme, eram în siguranță.
M-am întors spre Călin. Deschisese ochii și îmi întindea mâna, încă somnoros.
„Mami… suntem bine?”
L-am tras la piept și i-am simțit bătăile inimii lipite de ale mele.
„Da, puiule. Suntem bine. Și, de-aici înainte… o să fim doar noi doi. Și o să fie mai bine decât crezi.”
În clipa aceea, în salonul luminat de soarele dimineții, am înțeles limpede: nu trecusem doar prin noroc. Rămăsesem în picioare fiindcă, în cele mai întunecate momente, am ales să nu renunț.
Iar alegerea asta avea să ne schimbe viața pentru totdeauna.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
